Te-ai gândit, înainte să dai click pe ştirile cu sirene, daci multilateral dezvoltați, extretereștri printre noi, că nu sunt adevărate? Fiindcă nu sunt adevărate. Sunt basm peentru copiii mari din online. Aceste ştiri n-au fost verificate, n-au trecut prin filtrul editorilor, dar s-au bucurat de share-uiri şi de like-uri la scară planetară. Şi-apoi, cine să le aşeze în patul procustian al veridicităţii – jurnaliştii care au mai nou ca sursă primară, adesea unică, nişte ciripituri de pe Twitter, niscaiva postări de pe Instagram, comentarii de pe conturi false de Facebook? O analiză sumară a site-urilor care şi-au manifestat îndoiala că pământeana cu trei sâni ar exista demonstrează limpede că aceste surse, care nu prezintă o poveste, au fost mult mai puţin distribuite, deci răspândite, în comparaţie cu cele care au difuzat ştirea nudă, falsă, dar măcar era o poveste. Or, pe Net, ca şi în viaţa de până la o anumită etate, ne dăm în vânt după basme, nu căutăm niciodată probe ale existenţei zmeilor şi nici nu ne îndoim de frumuseţea naturală a prinţeselor– luaţi aceste cuvinte drept prolegomene ale următoarelor constatări.

Pare că majoritatea informaţiilor care circulă în noile mijloace de informare în masă sunt fabricate, ar putea observa cititorul autohton, într-un laborator similar celui care producea invenţii pe bandă în 1992, sub oblăduirea lui Ion Cristoiu. Comparaţia vi se va părea forţată, dar şi Internetul, la scară istorică, e abia la început şi găseşte planeta într-o tranziţie spre nu e deloc clar ce. Căscăm gura, ca nişte puştani care văd femeia cu barbă la un târg de provincie, la orice bizarerie de pe Internet.

Clenciul, dacă permiteţi, aici e: pe Internet, toţi suntem puştani. Doriţi dovezi? Jucăm telefonul fără fir la nivel planetar (din site în site se răspândesc nişte informaţii care pe parcurs ajung să nu mai semene deloc cu ceea ce fusese iniţial), completăm un imens oracol cu florile, gustările şi melodiile care ne plac pe Facebook şi ne trezim asudaţi că ceva ce am postat nu se va bucura de aprecierea şi de aprobarea celorlalţi.

Autorul Michael Harris, într-un interviu pentru Salon.com, spune lucrurilor pe nume: “Ar trebui să fim conştienţi că aceste tehnologii (n. red. – Internetul) creează ori mai degrabă capitalizează dorinţa noastră de a fi aprobaţi. Am creat un Matrix gigantic de aprobare. Nu e nicio mirare că Facebook te lasă doar să placi lucruri. Ne place să catalogăm, să dăm note etc. Dar, mai important, devenim toţi nişte copii emoţionaţi sperând că vom fi aprobaţi. Tehnologiile online au produs un soi de algoritm al aprobării, care ne împiedică să apelăm la un sistem intern de aprobare. Ne descurajează să avem o perspectivă individuală asupra vieţii şi activităţii noastre. Devine un reflex de gândire adolescentină, în care aştepţi în permanenţă aprobarea celorlalţi în loc să găseşti în inima şi în mintea ta propriul sens”.

Aşadar, ce am învăţat astăzi de pe Internet, copii? Că ne pierdem vremea cu telefoane fără fir, oracole şi număratul aprecierilor? Desigur. Şi de ce facem asta? Fiindcă Internetul e atât de proaspăt încât ne-a prins pe toţi abia ieşiţi din pubertate, iar în lumea non-adulţilor, nu e deloc implauzibil să se bucure de atâta succes o reţea de socializare născută într-un cămin studenţesc.

PS Abia acum, că m-am lămurit ce copilărie e Internetul, pot trece peste faptul că o poză cu pastramă şi must a luat mai multe aprecieri decât un chestionar exclusiv cu tot mai  parcimoniosul, în raport cu apariţiile publice, Mircea Cărtărescu (chestionarul fiind însoţit şi de o inedită şi personală evocare a însemnatului scriitor). Am o singură scuză că îmi număr like-urile: în mine se ascunde un băieţel dornic de aprobare, în timp ce se joacă la năzdrăvănia lui cu tastatură.

– mă găsiți și pe Facebook horiaghibutiu.ro.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

four × two =