Popularitatea mini-seriei „Adolescence” de pe Netflix are un secret, iar acesta e vizibil din prima.
De ce ne obsedează „Adolescence” – am văzut mini-seria, cunosc cutuma de a menționa în media traducerea, dar, ca multă lume, cred că formula „Adolescență coruptă” e nefericită, trădează această serie limitată, așa că o voi ignora – , chiar și pe cei care nu suntem părinți?
Doar pentru că toți am fost la școală și, urmărind mini-seria, vom fi ispitiți să ne identificăm cu personaje, să comparăm adolescența noastră cu a celor prezentați în telefilmul pentru streaming?
Pentru că sondează rolul negativ al „manosferei”, această toxină digitală răspândită precum ciuma, noul opiu al poporului tânăr, fără minte și cu băț în față?
Pentru că propune subiecte cu o prezență permanentă în agenda publică – adică școala (e drept, contează și abordarea: pe lângă cele înfățișate în „Adolescence”, un serial danez foarte bun, „Rita”, având în centru tot instituția educațională, pare pistol cu apă)?
Pentru că Stephen Graham, protagonist și co-realizator al mini-seriei, a simțit nevoia de a regăsi acel nuanțat realism social la care suflarea britanică excelează (e suficient să ne gândim la Dickens ca să confirmăm asta)?
Câte ceva din toate acestea, dar, cu siguranță, mai cu seamă, un secret. Clenciul din „Adolescence” e vizibil din prima – e precum trama mini-seriei, aflăm instant cine ce a făcut. Ceea ce sporește semnificația acestui secret e că e „ascuns la vedere”, precum „Scrisoarea furată” din povestirea omonimă a lui Edgar Allan Poe – am devorat-o în adolescență, de aceea mă raportez la ea ca la o formă de cunoaștere primordială. N-am inventat eu traducerea acestei expresii, „ascuns la vedere”: conceptul potrivit căruia ceva poate fi în același timp vizibil și invizibil reprezintă un paradox de percepție. Dar această contradicție în termeni – ceva ascuns nu poate fi văzut, e obscur, pe când ceva la vedere e accesibil și vizibil – conține esența expresiei „ascuns la vedere”, un îndemn să ne reanalizăm percepția asupra lumii și, deopotrivă, să nu trecem cu vederea ce e chiar în fața ochilor noștri.
Iar acest secret „ascuns la vedere” stă în modul în care e filmat „Adolescence”.
Modalitatea specifică de a capta imagini și, în consecință, publicul, redă vizualului ce-i al vizualului. Într-o lume cu cel mai mare deficit de atenție din istoria umanității, filmarea mini-seriei „Adolescence” ne face să privim cu atenție. Nu distrași, nu pe sărite, cum ne uităm în Social Media, nu cum am ajuns să „răsfoim” orice, urmărind în diagonală.
„Adolescence” privilegiază văzul, într-o competiție senzorială dură cu sonorul, care, de la înflorirea podcasting-ului încoace, își taie partea leului din atenția noastră întrucât mediul audio e singurul care-ți permite să-l consumi în timp ce te ocupi și cu altceva. De aceea, din perspectivă sonoră, „Adolescence” strălucește prin absență. Mini-seria implică prea mult simțul văzului ca să îi mai dea spațiu și auzului, de asta nu veți deschide Shazam-ul în timp ce urmăriți „Adolescence”. Cu excepția unui cover după „Fragile” al lui Sting, interpretat angelic de un cor copii, ceea ce schimbă amețitor accentul și bogăția semantică a piesei, ilustrația sonoră e cvasi-irelevantă în „Adolescence”.
A sosit momentul să detaliem secretul popularității mini-seriei „Adolescence”. Cum spuneam, acesta se bazează pe stilul de filmare, anume, „Adolescence” e realizat dintr-un singur plan-secvenţă.
Mini-seria e creată în colaborare și scris de Stephen Graham și Jack Thorne și e regizată de Philip Barantini, care a folosit un stil similar de secvență unică continuă în filmul „Punctul de fierbere” (în care a jucat Graham – văzut, plăcut!).
Dar ce înseamnă „filmat într-o singură secvență continuă”? „În principiu, asta înseamnă că apăsăm butonul de înregistrare pe cameră și nu apăsăm butonul de oprire până la sfârșitul orei”, a declarat regizorul pentru Netflix. „Dar este mult mai complicat decât pare. Este nevoie de luni de pregătire și săptămâni de repetiții și de o echipă incredibilă de oameni pentru a reuși în fiecare etapă, de la scenariu la amplasamente, la designul de producție și la locul exact în care camera va putea filma și din ce unghi.”
Meta-experienţa cadrului neîntrerupt din „Adolescence” ne poartă cu gândul la o reprezentație teatrală. Pare live, îți atrage și conduce privirea, nedistrasă de planuri de legătură, spre acțiune. Ce rezultă aduce cu acele picturi cu personaje care te scrutează chiar dacă îți schimbi perspectiva prin deplasarea în altă poziție. Ca să înțelegem mai bine rolul unicului plan-secvență, citez din criticul Andrei Gorzo, care s-a referit la un film realizat similar, „Omul Pasăre sau Virtutea nesperată a ignoranţei/ Birdman”, al cineastului mexican Alejandro González Iñárritu: „Planul-secvenţă contopeşte «timpul real» al spectacolului teatral cu capacitatea camerei de filmare de a expanda şi contracta spaţiul -, iar mişcările de cameră ale lui Iñárritu aproximează cel mai adesea un decupaj cinematografic obişnuit, în care spectatorul e pus să se uite acum la asta, în momentul următor la aia, în următorul la cealaltă etc.”.
Alt truc artistic care asigură magnetismul producției „Adolescence” e schimbarea scenei din fiecare episod (e o rețetă sigură de succes, a aplicat-o cel mai bun serial polițist făcut vreodată, „The Wire” de pe HBO, modificând locul în care se desfășoară acțiunea în fiecare sezon). E un cârlig de curiozitate, fiindcă avem astfel posibilitatea de a descoperi de fiecare dată altceva într-o mini-serie ce obține calificativul 10/10 din partea celor care o urmăresc. E un omagiu onest pentru arta cinematografiei, a streaming-ului, ziceți-i cum vreți, care găsește mereu resurse de a ne transmite ceva nou, ceva altfel. E, deopotrivă, încă un motiv pentru care e atât de bun „Adolescence”, o mini-serie adultă și rațională despre perioada cea mai crudă și mai nebună a vieților noastre.
