În stilul său inconfundabil, profesorul Vladimir Tismăneanu redefinește prostia și o demască, dezvăluindu-i nenumăratele chipuri rebarbative, într-un eseu-portret scris pentru Contributors.  Îl preiau entuziasmat, cu tot cu bonusul din articol, o melodie delicioasă a lui Jacques Brel.

Cum putem lupta cu prostia?

Motto: “Quiconque réduit la bêtise à une simple faiblesse d’esprit la sous-estime ; active, jalouse, conquérante, elle classe, ordonne, exclut ; elle change d’avis, mais jamais n’avoue se tromper ; elle promet divers avenirs radieux et se propulse moteur dans l’histoire. Elle devient la chose du monde la mieux partagée, ses faveurs n’épargnent personne ; cueillie sur un écran de télé, affleurant chez Bouvard automobiliste ou Pécuchet diplômé, elle prend le pouvoir chez les puissants de ce monde. Derrière les grandes idéologies, aujourd’hui en déroute, elle assure la stabilité des guerres mondiales et dans tous les camps la floraison de l’esprit de parti. Plus décisif que la lutte des classes et les conflits de générations – le combat avec la bêtise?”–André Glucksmann, “La bêtise”

De milenii, omenirea se confruntă cu nețărmuritul tupeu al prostiei. Ne întâlnim cu ea în varii situații, inclusiv în ceea ce bănuim a fi lumea spiritului. Prostia se maschează în spirit justițiar, se auto-motivează ventriloc în torente de vorbe fără noimă, dar menite să-l facă pe autor/autoare să se simtă pe o înaltă platformă morală. Prostia este impenetrabilă, inexorabilă, fulminantă, logoreică, sigură de ea, convinsă că stă de vorbă cu adevărul absolut. Prostia este oraculară.

Prostia așteaptă aprobări în serie de genul: “Chapeau!” și “Mă închin, maestre!” Adversarii prostiei sunt automat catalogați drept “mojici” și “narcisiști”. It takes one to know one, indeed. Prostia e monomană, ipocrită și bigotă, plină de complexe, înfeudată unor prejudecăți inavuabile și unor amintiri de care îi este chiar ei rușine. De fapt, greșesc, prostia nu cunoaște sentimentul jenei, e mereu sigură de ea, se proțăpește în piața publică pentru a observa, adică a admonesta, “cultural”. Prostia se auto-victimizează. Prostia îl unifică pe Eugen Barbu cu domnul Vucea. Dar și cu Adrian Păunescu. Nu încercați să deconstruiți prostia. Ea este omogenă, compactă, constrângătoare, non-fisurabilă precum călușul, precum botnița, precum cătușele. Prostia are nostalgia sclaviei. Mai grav este că vrea să ne-o impună și nouă.

Prostia e incultura care se ocupă de Popper, de Rawls, de Arendt si Oakeshott, crezând că sunt Constanța Crăciun, Pavel Ţugui, Ofelia Manole, Suzănica Gâdea, Aneta Spornic, Olivia Clătici și Mihai Dulea. Prostia definește licheaua care crede că poate submina, printr-o parodie de doi bani, semnificația unui apel autentic către lichele. Prostia este mândria țoapei care se crede Rahel Varnhagen, cea despre care a scris atât de frumos Hannah Arendt. Prostia este ranchiunoasă, încruntată, mediocră și filistină. Prostia este incurabilă, dar face gropi teribile si primejdioase în jurul ei. Mai ales când are bani, influență și o vanitate exacerbată. Deci, cum putem ține piept prostiei? Numind-o, fără reticențe si fără temeri, drept ceea ce este: neghiobie, nerozie, stupiditate, nevolnicie. Intelectuală și morală.

O recomandare de lectură pentru cei interesați de viața spiritului (the life of the mind): AICI

BONUS:

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

ten − three =