Premiatul „Câini” (trofeul criticii la secțiunea Un Certain Regard de la Cannes și triumf la TIFF 2016), un film de artă deghizat într-un thriller sătesc, scris și regizat de Bogdan Mirică, are azi premiera în cinematografele românești.

L-am văzut aseară, în prezența echipei, și am aplaudat puțin, dar sincer – probabil, încă mi-e un pic peste mână să bat din palme la cinema, chiar dacă sunt vizionări de gală, precum cea de la Cinema Pro: am rămas cu tare pricinuite de pornirile atavice și deopotrivă provinciale de a se aplauda orice și oricând, mai cu seamă la teatru. În loc să răsplătim performanța, acolo unde e cazul, îi aplaudăm din oficiu, ca la aterizare, pe marii noștri artiști, cu toate că nu totdeauna sunt mari și nu toți sunt artiști.

Din fericire, nu e cazul cu premiera națională „Câini”, un film ieșit din tiparele cinematografiei românești. Lungmetrajul lui Bogdan Mirică performează în întreg. Spuneam despre această mostră de „slow cinema” bine concepută, remarcabil filmată, corect montată, subtil ilustrată muzical și excelent jucatăs-a camuflat într-un thriller.

Ca degustător de filme/ seriale polițiste, nu m-ar fi deranjat deloc să urmăresc, în sfârșit, unul izbutit la noi, căci acest gen e cvasinexistent, cu tristele excepții ale filmelor propagandistice cu comisari comuniști sau milițieni semi-amuzanți, aflate sub vremi, cu succes facil la public, dar, în esență, proaste. Sigur că thriller-ul lui Mirică are atribute ale unui film polițist. Acțiunea ne dezvăluie un CSI la țară. Șeful de post, din rațiuni bugetare, e și criminalist (n-ați văzut însă în CSI vreun polițist care se ocupă de investigații criminale în boxeri, examinând probele cu furculița și cu ștergarul rural!), face și anchete, interogatorii, patrulează, se documentează, ba și intervine pe teren!

Cu toate acestea, miza e în altă parte – anume, în a pune accentul pe câinii cu două picioare care mișună și stăpânesc un loc uitat de Dumnezeu, de la granița României cu Ucraina. Un astfel de „câine” e unul dintre cele mai odioase personaje din istoria cinematografiei române, Samir, interpretat, cu inepuizabile, și mereu în alt registru, resurse de către actorul pe care nu ezit să-l consider cel mai important al teatrului și filmului românesc contemporan – Vlad Ivanov. Fabulos e și polițistul, Gheorghe Visu, care nu face doar un rol, întrucât fascinantul urât al breslei actoricești de la noi confiscă fiecare apariție cu magnetismul său natural, ci rolul.

Mirică se poate considera băftos pentru că a lucrat cu asemenea actori (o mențiune, deși merită mai mult, pentru Dragoș Bucur, figură iconică a de-acum vechiului nou val al cinemaului românesc, întreaga distribuție meritând, de fapt, aprecierea unui casting fără cusur). Autorul filmului are însă meritul de a le oferi replici memorabile – s-a râs fără perdea în destule momente de umor negru sau de umor românesc  – și oportunitatea unor prestații ce devin clasice de la prima proiecție.

Tot timpul filmului m-am temut că lungmetrajul iese prea românesc: gagurile lingvistice, butadele, cinismele, suduirile pe care orice traducere riscă să le vitregească semantica sună natural de la Tisa până la Prut. Filmul „Câini” are însă deja un palmares internațional, cronici mai degrabă favorabile peste Ocean, iar Bogdan Mirică – ocazia de a confirma statutul de star în devenire al noilor tineri furioși dintr-o cinematografie tot mai interesantă.

Mergeți să vedeți „Câini”! Filmul și-a făcut datoria la Cannes față de țara de obârșie, e momentul să arătăm că aprecierea noastră ține mai mult de o seară în care așteptăm să rupem gura străinătății.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

twenty + one =