Am văzut aseară, la MȚR, „Despre trup și suflet”, cel mai bun film care rulează vara asta în cinematografele bucureștene, de patru ori premiat la Berlinale 2017: Ursul de Aur pentru cel mai bun film, Mențiunea specială a juriului ecumenic pentru un film din competiție, Premiul FIPRESCI (Federația Internațională a Criticilor de Film) pentru cel mai bun film din competiție și Premiul cititorilor cinefili ai ziarului „Berliner Morgenpost”. În România, filmul cineastei Ildikó Enyedi  e distribuit de Bad Unicorn.

Despre trup si Suflet_Maria&Endre

Regizoarea maghiară Ildikó Enyedi își descrie în felul următor tulburătorul film de artă despre trup și suflet, visare și realitate, introvertire și descătușare: „Ideea principală a filmului mi-a venit pur şi simplu într-un moment: ce-ar fi dacă, într-o bună zi, ai întâlni pe cineva care noaptea visează aceleaşi vise ca tine? Ce ai face? Ai fi entuziasmat? Ai fi speriat? Te-ai amuza? Sau mai degrabă ar fi ceva intruziv? Sau poate romantic? Situaţiile care funcţionează ca un motor sunt ideale pentru un film. Situaţii care creează întrebări la care vrei foarte mult să obţii răspunsuri, care apoi creează noi întrebări: dacă depăşeşti şocul, ce ai face cu această informaţie? Ţi-ai pune sufletul pe tavă pentru această altă persoană? Dar dacă nu eşti deloc o persoană romantică? Dacă te cutremuri la gândul acestor prostii ezoterice? Dacă ai probleme în a-ţi gestiona emoţiile? Cum ai putea da ochii cu acest străin a doua zi după ce v-aţi împărtăşit delicatele vise?”.

Dincolo de această idee, filmul cineastei maghiare e o pendulare reușită între realitate și oniric, între sordidul orașului și puritatea fantasmelor din natură, între vetustele existențe diurne și plinele experiențe nocturne, sondând rafinat și cu delicatețe mecanismele psihologice ale celor de lângă noi care sunt altfel: inhibați, neconectați la modernitate, ciute orbite de fascicolul de lumină al societății contemporane.

Pentru un cunoscător al limbii și al civilizației maghiare, acest film dezvoltă însă valențe care-i pot scăpa spectatorului de te miri unde. Muzicalitatea expresiilor colocviale și înțelepciunea populară – splendidă scena în care femeia puțintică la trup care face menajul în birourile abatorului dă o veritabilă lecție de stil, atitudine, ținută – limbajul codificat prin care autoritățile clamează ploconul, aerul provincial, retrograd, al locului în care se desfășoară acțiunea individualizează povestea, fără a-i scădea însă universalitatea.

Deznodământul filmului oferă răspunsul la chinuitoarea întrebare dacă putem trăi ziua ce visăm noaptea, punând în paranteză micile secvențe ale „tragicului cotidian” disecat cândva de Maeterlink.

Scena tentativei de suicid îmi pare una dintre cheile de lectură ale poveștii. Aș zice chiar mai mult: secvența poate fi interpretată ca un soi de căință, purificatoare, a unor conaționali ai tragicului compozitor Rezso Seress, cel ce și-a luat zilele, urmat de sute de oameni care au ascultat „Duminica tristă”, piesa ce a dobândit sumbrul renume de „cântecul ungar al sinucigașului”. În film, pentru fundalul sonor al scenei respective a fost aleasă o melodie a sensibilei folkiste britanice Laura Marling, din fericire, nu insist, secvența are altă desfășurare, pilduitoare, bogată în semnificații.

Reușita regizoarei e dublată de distribuție și de echipa de creație: actori principali care umplu ecranul, partituri secundare jucate cu aplomb de protagoniști, o cameră-naratoare care ne obligă să observăm detaliile ce schimbă perspective sau măcar explică.

„Despre trup și suflet” e creația de prestigiu a unei regizoare descoperită la Cannes și premiată la Berlin. Deopotrivă, e răsplata pentru o cinematografie mare dintr-o țară mică. Un film lung, dar nu lungit, dulceag și care-ți poate suci mințile ca un vin de Tokaj.

Foto: Bad Unicorn

  • Mă puteți găsi și pe pagina de Facebook a blogului.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ