marți, decembrie 12, 2017
Acasă Despre

Despre

HORIA GHIBUȚIU

Horia

(în acte, Horea Adrian Ghibuţiu) s-a născut la Praga, în 1969; avea să fie adus în ţară la şase săptămâni de la naştere şi lăsat să crească aici.
E ziarist din 1990, a lucrat de la presa cotidiană („Tineretul liber”, „Evenimentul zilei”, „ProSport”, „Adevărul”) până la ghiduri TV („TV mania”) şi reviste lucioase („Viva!”). Cea mai lungă perioadă, poate şi cea mai prolifică, a petrecut-o la un ziar, „Evenimentul zilei”, pe care l-a părăsit de vreo patru ori, slujindu-l, ba şi conducându-l, din convingere.
Numeroasele apariţii pro bono la televiziune (co-moderator pe B1 TV, invitat la TVR 1 şi GSP TV) i-au adus o nescontată popularitate printre taximetrişti, lucrătoare comerciale din punctele de alimentaţie, seniori, precum şi câteva menţionări, eminamente negative, în emisiunea de mare şi deplorabil succes „În gura presei” de pe Antena 3. După aproape un an petrecut la „Weekend Adevărul”, unde a fost redactor-şef, lansând cotidianul cu cele mai multe pagini din istoria presei autohtone, a ajuns la revista „FHM”, unde a fost tot redactor-şef.
În prezent, s-a lansat cu entuziasm în freelancing, după ce a decis să își ia cariera în propriile mâini!

CUVÂNT ÎNAINTE

Ieșirea din print

La relansarea site-ului meu, ce va deveni principala mea ocupație în următoarea perioadă, rezum ce nu poate fi rezumat dintr-un un sfert de veac de presă tipărită, pe care am slujit-o cu trudă, pasiune, flamă, poate din vocație, chiar și când îmi vindeam cărțile pentru că întârzia două luni salariul.
Aniversez anul acesta, deși mai potrivit ar fi să comemorez, circa 9.500 de zile de print (pun la socoteală și sutele alea de duminici petrecute la serviciu, pe care nu mi le mai dă nimeni înapoi ca să-mi plombez perioada de viață personală irosită, după ce că nici n-au fost plătite?).
N-am niciun regret după 25 de ani de print, ci doar nostalgii, sfâșietoare, după perioada în care presa, și eu cot la cot cu ea, era relevantă, dădea jos guverne, influența pozitiv și doct opinia publică, îi așeza pe Coposu și pe Rațiu pe locurile meritate din istorie. Informa, dezvăluia, explica, seducea, era temută ca pe timpul în care Napoleon prefera să înfrunte trei batalioane decât trei ziare.
Toți anii ăștia, m-am mânjit de cerneală tipografică – Slavă Cerului, doar de cerneală –, am inhalat cel mai de preț parfum profesional ce ținea loc de bonusuri și compensații, al ziarului ieșit de sub tipar, și am fost norocos să lucrez pentru și cu Ion Cristoiu, Cornel Nistorescu, Ovidiu Ioanițoia, Michael Ringier, Dinu Patriciu. M-au influențat enorm și m-au școlit penițe ilustre – ale unor publiciști marcanți de după 1990, Horia-Roman Patapievici, Mircea Cărtărescu, Vladimir Tismăneanu, Mircea Mihăieș, Nicolae Manolescu, Radu Paraschivescu – cu care am împărțit pagini drepte, curajoase, curate, pilduitoare, frumoase.
Am condus ziare generaliste în vremuri dificile, dar și un ziar gratuit în vremuri simpatic de bine retribuite, publicații săptămânaleși lunare. Un an și jumătate, ziarul m-a trimis și într-un studio de televiziune, prilej de glorie în rândurile publicului de vârsta a treia, ceea ce era și singura satisfacție, că bani ioc, fu sarcină de serviciu.
Am umblat, ca angajat în print, în toată Europa, am fost la campionate europene de fotbal, box, culturism, ba și de go, am lansat primul ghid TV pe hârtie lucioasă al unui ziar. Mai recent, am condus și cel mai mare ziar din istoria României, despre care cred că e, în continuare, și cel mai bun – ar fi fost, credeți-mă, și în vremurile în care mai exista competiție și purtam războaie de hârtie mici, efemere, dar care nouă ni se păreau cardinale. Țin minte, de la acel ziar, modul în care a făcut Peter Imre ochii mari (“Cum, Dinu, a dat în tine?!”) când a aflat că Patriciu, Dumnezeu să-l odihnească-n pace, care tocmai mă angaja, fusese subiectul multor comentarii deloc prietenoase din partea mea.

horia-ghibutiu
Dar gata! Printul e în fața obștescului sfârșit. Mai dă din mâini – e drept că nu mai lansează degetul acuzator decât când e tocmit politic ori financiar, în rest, vorba aia, întinde mâna și nici măcar nu mai spune povești. Însă eu nu mai sunt acolo. Trebuia să mă prind încă din momentul în care până și cartea de muncă mi s-a digitalizat că printul o mierlește, uite că n-am înțeles tendința.
Și de ce aș mai fi fost în presa tradițională, care oricum a fost castrată, la noi, de ani buni, de când i-au fost retezate, harșt!, investigațiile și, în sens mai larg, independența editorială? Avea dreptate regretatul Robin Williams: „A fi ziarist celebru în print e ca și cum s-ar duce cea mai elegantă femeie la radio!” (o, vai, e valabil și la noi – ziceți repede, îl cunoașteți pe redactorul-șef al ziarului cu cele mai bune vânzări din România?).
Așa că mă lansez în lupta online, fiindcă tastatura nu mi-o ia nimeni. Sigur, va fi o competiție dură – nu am nici iuțeala șoriceilor din redacții care joacă leapșa cu știri date de alții, nici aplombul bloggerilor adolescenți de a sui orice pe pereții virtuali. Voi încerca să folosesc câte ceva din ce am învățat în sfertul ăsta de veac: să verific orice informație; să mă gândesc înainte de a scrie orice propoziție că ar putea-o citi cineva care se pricepe; să îl impresionez/ enervez/ seduc atât de tare pe cititor încât să intre și mâine pe site; să mai fac, ici-colo, și un soi de jurnalism în vechea accepție a lui H.G. Wells („jurnalismul înseamnă să publici ce alții n-ar vrea să se publice; restul înseamnă relații cu publicul”); să scriu, pe cât posibil, ce am văzut eu, nu ce am auzit de la alții și atât; să încerc să fiu obiectiv și să nu scriu, dacă l-am văzut pe Ponta pășind pe Dâmbovița, că viitorul președinte nu știe să înoate.
În rest, voi scrie cum și ce mă taie capul, fiindcă e site-ul meu, unde vă aștept, după o viață de om petrecută printre ediții care se schimbau în miez de noapte, în regim non-stop. Poftiți, vă rog, e deschis la horiaghibutiu.ro! Doriți un articolaș sau ceva mai special?