Care sunt problemele copiilor rămaşi în ţară, în timp ce părinţii lor sunt în diaspora? Ce rol au întâlnirile lor virtuale, pe Skype, cu cei plecaţi? Există discriminări în şcolile noastre? La aceste întrebări, dar şi la altele, ne răspunde psihoterapeuta Diana Stănculeanu, coordonator programe privind copilul victimă a violenţei la ONG-ul Salvaţi Copiii României. Interviul a fost publicat în Weekend Adevărul: AICI

Diana Stănculeanu

Doamna Stănculeanu, vă confruntați cu, să-i numesc așa, noii copii-problemă, cei cu părinții plecați la muncă în străinătate?

Se știe că un număr de aproximativ 250.000 de copii la nivel național trăiesc fără unul sau ambii părinți, plecați la muncă în străinătate. Fenomenul migrației profesionale a generat un nou fenomen social de risc major pentru bunăstarea și echilibrul emoțional al copiilor români – un sfert de milion cresc departe de părinți, lăsați în grija unor bunici depășiți de situație sau a unor rude îndepărtate și irelevante emoțional pentru copil, fără niciun fel de predictibilitate legată de întoarcerea/comunicarea cu părinții, în derivă educațională (majoritatea înregistrează o scădere semnificativă în performanța academică și/sau frecvența școlară, până la riscul abandonului școlar) și, cel mai îngrijorător în derivă emoțională.

Salvați Copiii a dezvoltat în acest sens programul „Creștem împreună” în care au fost inaugurate centre de asistență și suport psihoeducațional, în cadrul cărora copiii lăsați în urmă petrec câteva ore pe zi în compania altor copii, aflați în situație similară, făcând teme sub îndrumarea unor pedagogi calificați, beneficiind de suport din partea psihologilor și programând întâlniri „virtuale”, pe Skype, cu părinții lor. Este un prim pas, unul important, care a confirmat încă o dată nevoile uriașe ale acestor copii, și eforturile-gigant de care este nevoie pentru a suplini stropi din absența părinților din viața acestor copii.

Cum vi se par părinții români în raport cu cei din spațiul UE? Totdeauna când văd străini cu copii – pe aeroport etc –, mi se pare că micuții lor sunt mai puțin cocoloșiți și, în tot cazul, par mai liberi, adică nu țipă nimeni la ei dacă au scăpat mobilul din mână, ca la noi…

Părinţii europeni reprezintă o realitate extrem de diversă şi, cu siguranţă, bătaia nu este 100% made in România. Primii părinţii care au făcut din creşterea copiilor un fenomen supus legii şi educaţiei obligatorii au fost cei din Suedia, care încă din 1979 a interzis prin lege orice formă de violenţă – fizică, verbală, emoţională – împotriva copiilor. Restul ţărilor scandinave s-au aliniat rapid, astfel încât, 36 de ani mai târziu, aceste ţări sunt recunoscute nu doar pentru relaxarea şi echilibrul cu care îşi construiesc stilul de viaţă, ci şi pentru valorile orientate profund către respectarea copilului, în spiritul cărora îşi cresc copiii.  Părinții români, o parte din ei cel puțin, cred în continuarea că bătaia este ruptă din rai, că unde dă mama crește iar copilul trebui pupat doar în somn; văd doar limite și greșeli, îsi cresc copiii în cultura rușinii și a vinovăției, nu a mândriei, speranței, toleranței. Sunt foști copii crescuți astfel și, în lipsa educației consistente, în lipsa alternativei, duc modelul mai departe. Lucrurile stau aproximativ la fel în țările balcanice, dar și în cele latine. Noi avem în plus sărăcia, depresia, incertitudinea zilei de mâine, lipsa de educație etc. Nu sunt justificări, sunt realități. Ca și în cazul copiilor noștri, care nu învață din greșeală și pedeapsă, nici părinții nu-și vor schimba atitudinea și comportamentele doar dacă le aruncăm în față mesaje legate de greșeală și încălcarea legii. Este nevoie de educație susținută și de foarte mult sprijin care să îi acompanieze în procesul greu al schimbării. Spun asta pentru că schimbarea nu va fi făcută de către copil sau la nivelul copiilor, ci chiar de către părinți, cu ei înșiși.

Când știți că un copil ajuns la dumneavoastră e salvat?

Convenția cu privire la Drepturile Copilului, în vigoare de 25 de ani și ratificată și de către România, ne oferă, din fericire, câțiva „indicatori” fundamentali în funcție de care apreciem când un copil are nevoie de sprijin sau poate fi considerat „salvat”. Este vorba de măsura în care unui copil i se asigură drepturile la educație, la protecție împotriva tuturor formelor de violență – emoțională și/sau fizică, în toate contextele sale de viață (familie, școală, comunitate), dreptul la sănătate și cea mai bună îngrijire medicală, la timp liber și relaxare, dreptul de participare la toate deciziile care îl privesc, asigurarea interesului său superior în fiecare situație în care acel copil este implicat. Dacă acest mini-checklist este bifat, putem dormi liniștiți.

Din păcate însă, mai mult de jumătate din cei aproape 4 milioane de copii ai României trăiesc în sărăcie; aproximativ 900.000 dintre ei au risc de a primi un diagnostic de tulburare de sănătate mintală înainte de a împlini 18 ani; 63% dintre ei sunt bătuți acasă chiar de către cei responsabili cu asigurarea protecției lor – părinții; peste 70% dintre ei au fost implicați cel puțin o dată într-o situație de violență la școală; aproximativ 250.000 trăiesc fără unul sau ambii părinți, plecați la muncă în străinătate – aș spune cu amărăciune că în lipsa unor eforturi concertate la nivel de țară, viitorul acesteia este departe de a fi salvat.

În fiecare dimineață când scot cățelușele, trec pe lângă o grădiniță, iar copilașii care le văd se entuziasmează, în timp ce părinții îi duc cu vorba. Am auzit părinți promițându-le micuților că le vor lua și lor cățeluși, iar pe alții, speriindu-i că mușcă. Cine greșește?

A promite și a nu livra, în orice relație inter-umană, cu atât mai mult în relația părinte – copil, are impact negativ pentru felul în care se construiește încrederea între cei doi actori ai relației. Dacă îi promitem lucruri unui copil, fie că e vorba de obiecte, activități, timp cu noi, este important să ne achităm de promisiune dacă ne dorim să rămănem pentru copilul nostru un reper de încredere, predictibilitate și siguranță. Studiile arată că în familiile în care copiii și animăluțele de casă cresc împreună, există oportunități sporite în care copiii pot exersa abilități de protecție, îngrijire și responsabilizare, nefiind deloc neglijabile beneficiile emoționale resimțite în casele în care atât adulții cât și copiii pot să îmbrățișeze un ghemotoc de blană atât în momente de bucurie, cât și în cele de tritețe, frică sau furie. Evident, sunt de luat în considerare situațiile speciale de sănătate, în care prezența unui animal în spațiul casei nu este recomandată de către medicul familiei.

În ceea ce-i privește pe părinții care transmit copiilor mesaje de risc și pericol asociate prezenței animalelor, atitudinea corectă este aceea de a-i lăsa pe copii să-și trăiască propriile experiențe de viață, inclusiv pe acelea care implică prezența animăluțelor, de a-i sprijini să învețe corect lecțiile acestor experiențe, fără a le contamina perspectiva. Ce pot să adaug este că, din păcate, copiii vremurilor noastre trăiesc suficiente experiențe cu risc de a genera frică, anxietate, astfel încât să nu trebuiască să aducem noi, adulții, încă una în viața lor, bazându-ne pe experiența personală.

Am nouă ani și sunt tot mai neatent la cursuri, deoarece ai mei sunt în divorț. Cum nu mai primește gene false din America, învățătoarea devine tot mai antipatică și mă urechează în mod repetat. Ce-mi spuneți dacă ajung la dumneavoastră? Și cine ar avea nevoie de terapie – eu, ai mei sau învățătoarea?

Situația descrisă este din păcate atât de frecvent întâlnită în practica noastră profesională… Statisticile îngrijorătoare legate de divorț transmit în același timp informații cu privire la numărul mare de copii care se confruntă cu separarea părinților. Un copil căruia i se destramă întreg universul prin plecarea unuia dintre părinți de acasă nu mai poate fi interesat de ecuația de gradul doi. Din păcate, probabil că în școala românească 7 din 10 cadre didactice ar pune neatenția unui astfel de copil pe seama dezinteresului, sfidării, obrăzniciei etc…. foarte rar un cadru didactic își acordă cinci minute pentru a se întreba: ce îl face pe acest copil să stea cu ochii pe pereți în loc să fie cu ochii la mine? Oare ce se întâmplă în mintea și sufletul lui?

Acest tip de situație cere o intervenție de 360 de grade:

  • părinții au nevoie să afle cum să nu transforme copilul în miza războiului dintre adulți și cum să îi spună că ceea ce se întâmplă între ei nu are legătură cu el, că ei rămân părinții lui chiar dacă nu vor mai fi soț și soție;
  • copilul are nevoie să afle că iubirea părinților pentru copil nu se termină niciodată și că nimic din ceea ce ar fi făcut sau ar face el nu putea să determine ruptura dintre mami și tati;
  • cadrul didactic are nevoie să învețe cum să rămână alături de acest copil în perioada dificilă a vieții lui, cum să îi spună că este în regulă ca, un timp, alte lucruri decât școala să fie mai importante pe el, că este disponibil dacă dorește să vorbească despre ceea ce îl preocupă.

În școala generală, aveam colegi care refuzau să le dea o pasă la fotbal rromilor, deoarece nu doreau să îi îmbrățișeze dacă ar fi marcat. Întâlniți astfel de discriminări în școlile românești?

Din păcate, da. Discriminarea este prezentă în școală, însă primele comportamente de discriminare se învață în familie: „să nu te joci cu acel copil, este țigan… este murdar… este sărac … fură… nu e de familie bună… etc.” Copiii preșcolari se joacă împreună; pentru ei nu contează etnia, uzura hainelor, culoarea pielii. Ei împart jucării, se ceartă și se împacă în funcție de mașinuțe și păpuși. Din păcate, în aceste momente de joc intervin adulții, cu mesajele enumerate mai sus. Astfel, copiii învață că eticheta este importantă și în funcție de ea ne alegem prietenii. Școala românească nu este un loc în care copiii învață lecția toleranței, a diversității, a diferențelor. Dimpotrivă, învață mecanismul comparației sociale, învață să ierarhizeze, să excludă, să eticheteze.

Încă o amintire, ultima, ca să nu transformăm interviul în ședință de terapie! Am unsprezece ani, sunt scos la tablă, iar profesoara mă face de râs în fața clasei zicând că am scris de rahitic. E un motiv suficient ca să apelez la Centrul de Educație Emoțională și Comportamentală pentru Copii?

Depinde. Dacă răspunsul tău, fundamentat pe convingerea ta, va fi „rahitic sau nu, important este să fie corect! Iar eu am scris corect J”, nu ai de ce să vii la CEECC. Dacă răspunsul tău în fața clasei și a profesorului va fi dat prin privire plecată și tristă și umeri îndoiți, iar în minte îți vei spune, crezând cu tărie: „nu sunt în stare nici să scriu ca lumea …. sunt un prost …. toată lumea știe acum asta și nimeni nu va mai vrea să se joace cu mine”, atunci este nevoie de intervenția CEECC – centrată întâi pe părinții tăi, pentru că nu au știut să îți cultive încrederea în tine; apoi pe profesorul tău, care nu a aflat că un copil are nevoie să își cunoască întâi potențialul și apoi limitele, pentru a crește și a progresa; apoi pe tine, pentru a te sprijini în a descoperi că tu ești mult mai mult decât scrisul tău, că forma unor litere nu spun nimic despre calitatea ta umană și despre darurile tale.

Ce propuneri legislative a făcut organizația dumneavoastră și câte dintre ele au și devenit legi?

În 2002, Salvați Copiii și-a început lupta pentru eliminarea tuturor formelor de violență împotriva copiilor. În 2004 Legea 272 se îmbogățea cu articole prin care pedeapsa corporală, alături de orice altă fromă de violență – fizică, verbală, emoțională – erau interzise prin lege, în toate contextele de viață ale copilului. De atunci lucrăm constant pentru îmbunătățirea legii 272 pentru promovarea și protecția drepturilor copilului. Suntem de asemenea în grupurile de lucru naționale responsabile cu elaborarea Strategiei Naționale de Educație Parentală și Strategiei Națională pentru Sănătatea Mintală a Copilului și Adolescentului.

Aveți în ministere un partener?

Relația cu Ministerele – Educației, Sănătății, Muncii, Familiei și Protecției Sociale, este complicată, grea, inegală, impredictibilă, dar necesară. Dacă vrem ca ceea ce pilotăm/ propunem noi, societatea civilă, să devină dat național, accesibil tuturor copiilor, trebuie să rămânem în horă cu autoritățile centrale. Găsim greu ritmul și pasul corect, dar nu ne oprim din dans. Uneori, ne călcăm pe picioare.

Sunt șanse mari ca un copil care bate la școală să fie bătut la rândul lui acasă”

Ce e de făcut când, la școală, copiii sunt victimele violenței altor copii?

Educație. Experiența și studiile, deopotrivă, ne arată că sunt șanse mari ca un copil care bate la școală să fie bătut la rândul lui acasă. Violența naște violență. Răspunsul tradițional vizează suportul victimei și pedepsirea agresorului. Este un răspuns limitat și doar parțial corect. Da, sprijinim copilul-victimă; empatia și consilierea nu sunt suficiente – are nevoie de abilități sociale care să îi permită să pună limite, să ceară ajutorul, să își construiască o rețea de prieteni. Nu, nu pedepsim copilul agresor – este probabil ca el să fie o victimă într-un alt context (acasă) iar comportamentul lui agresiv să fie o „falsă” soluție învățată de la un adult (părinte, cadru didactic). Da, sprijinim, prin terapie și educație, copilul cu comportamente agresive; implicăm și familia, vorbim și cu cadrul didactic. Aducem în ecuație și „martorii muți”, restul clasei – și ei au un rol, important chiar; pot striga „dă-i mai tare!” sau „oprește-te!”. Pot cere/oferi ajutorul atunci când cei implicați direct în conflict nu pot/ nu vor să facă asta.

Și mai facem ceva: îi învățăm pe copiii noștri să caute motive de simpatie reciprocă, să devină atenți la ce are fiecare special și frumos, să facă lucruri „împreună”, nu „împotrivă”. Ca loc în care copiii noștri petrec mai mult de jumătate din timpul uni ziel, școala TREBUIE să redevină sigură.

Mă găsiți și pe Facebook horiaghibutiu.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

9 − 5 =