„100 de români care mă inspiră” e un proiect personal, care marchează Centenarul Unirii. N-are nimic festivist în sine și nu e asociat niciunei celebrări a statului sau vreunei campanii – e, pur și simplu, alegerea mea de a prezenta oameni speciali din țara în care, ei bine, am ales să trăiesc. 
Veți găsi în această rubrică, zilnic, până pe 1 decembrie 2018, niște oameni care mă inspiră și cărora le-am pus același set de întrebări. La final, acest mozaic uman va recompune, într-un fel, și țara care mă reprezintă.

Dina Litzica e o persoană specială, care se autodescrie „vânătoare profesionistă de nori”. De fapt, e un om de lume și de comunicare pe care l-am cunoscut în urmă cu 16 ani, descoperind, dincolo de faptul că stăpânește cu grație arta conversației, și pe cineva care folosește corect mai mult ca perfectul la persoana a doua singular – „croșetaseși”, da? Adaug, înainte de a transcrie o autoprezentare, că am avut privilegiul de a lucra, ce mică-i lumea!, nu doar cu dumneaei, ci și cu fiul dumneaei – poate cel mai interesant portretist dintre toți fotografii pe care îi știu, Matei L. Buță. Așadar, zice Dina, nu înainte de a se lamenta („mă simt cam ciudat printre atîția oameni reali și importanți. pe bune, fără mișto…”) că am inclus-o în această galerie a oamenilor care mă inspiră: „Am fost toată viața un om de comunicare. Mi-au plăcut oamenii, cuvintele și mi-am iubit limba română. Am lucrat la Biroul de Presă al Ambasadei Americane, după care am făcut public affairs (încă nu mi-e clar cum s-ar traduce în română) și presă la Delegația Comisiei Europene, iar în ultimii 10 ani, înainte de a mă pensiona, am intrat în cușca cu lei, în business-ul adevărat și am făcut relații publice și marketing pentru hotelul JW Marriott. Visele de început de viață au fost însă cu totul altele – medicină („nu, că ajungi la țară și acolo te îngropi!”), după care mi s-au ivit fumuri de regie („zău? N-o să ai nici după ce bea apă! Lasă prostiile și ia calea sigură, de mijloc!”)”

Ce i-ai spune despre tine cuiva care nu te cunoaște?
Dacă și eu vreau să-l/s-o cunosc, i-aș spune bună ziua. După care, l-aș invita/aș invita-o la o cafea, să vedem despre ce-i vorba. I-aș spune că sunt un om mult mai simplu și mai puțin complicat decât și-ar închipui.

Care este persoana cea mai apropiată de tine?
Offf! Încerc să evit locurile comune… Au fost destui oameni, care, în diverse timpuri, mi-au fost cei mai apropiați. Mi-au dat ce au avut de dat, mi-au luat ce i-am lăsat să-mi ia (ambele și cu reciproca), după care și-au văzut de drum. De ceva vreme, persoana cea mai apropiată e Matei, băiatul meu. Și nu pentru că doar el a rămas în bătătură ci, mai ales, în ciuda relației disfuncționale, pe care el pretinde c-o avem…

Cine ți-a făcut cel mai mare bine?
Răspunsul scurt e Dumnezeu. Dumnezeul meu, din mintea mea, cu care am o relație foarte specială. (Am o mare problemă cu religia și cu Biserica ortodoxă – în special – așa că…). Dumnezeu mi-a făcut cel mai mare bine prin mulți oameni, care mi-au întins o mână sau au dispărut la momentul potrivit. De multe ori mi s-a părut fascinant cum au venit ei, așa, de nicăieri și m-au tras de păr afară din budă sau, dimpotrivă, cum au dispărut la țanc și cerul mi s-a înseninat.

Dar tu cui i-ai făcut cel mai mare bine?
Mi s-ar părea o lipsă majoră de bun-simț să mă gândesc c-am făcut așa ceva. Oi fi pus și eu ici-colo câte o cărămiduță, dar niciodată nu m-am uitat în urmă să contabilizez efectele…

Dacă ar fi să alegi un episod din viața ta de până acum pe care să-l povestești nepoților la bătrânețe, care ar fi?
Dacă și când vor veni nepoții și dacă nu voi fi suficient de senilă… Cred, sunt convinsă de fapt, c-aș încerca să le povestesc ce-a fost comunismul, cum ne-a deformat, ce-a distrus din ce mai era întreg, ce dâre ne-a lăsat în caracter. Dar probabil că se vor uita la mine exact cum mă uitam eu la părinții și la mătușile mele, care-mi povesteau despre viața lor până în 1948 și nu pricepeam o iotă sau, cel mult, le bifam drept povești cu titlu de inventar. Știu însă un singur lucru – că n-ai voie să-ți uiți istoria sau s-o ignori. Dacă m-or ține puterile, asta o să le povestesc…

Un moment în care ai simțit că s-a prăbușit lumea peste tine și cum l-ai depășit?
Hm… când a murit tata, timpuriu, a fost primul deces din familia apropiată, a fost fulgerător și mi-a căzut cerul în cap. Nu m-am dezmeticit bine că anul următor s-a dus și maică-mea, am simțit c-am rămas orfană, deși eram adultă. Ajunsesem în rândul întâi, nu mai aveam pe nimeni „deasupra mea”. Panică. Totală. La scurt timp, însă, a venit Matei și roata a pornit din nou…

Despre ce moment din istoria României i-ai povesti unui străin și de ce?
Depinde ce ar vrea să afle străinul acela. Dacă ar fi după mine, tot despre comunism i-aș povesti, de ce și cum a fost mutilat un popor. Și cu ce consecințe.

În ce loc din România ți-ai petrece un weekend cu persoana cea mai dragă?
În colțul meu de Rai, la poalele Bucegilor. Dar persoana cea mai dragă precis are alte opțiuni, legate de potecuțe, cort, bocanci și aventură pe marea hartă a lumii! Mulți din prietenii mei dragi au venit în locul acela și le-a fost tare bine!

Ultima dată când te-ai simțit bine că ești româncă.
Aici e mai complicat și, poate, indigest. Și mai am și un defect – am foarte puțin sânge românesc. Așa a fost să fie. Mă trag din două neamuri călătoare: greci și armeni. Așa că n-am cum să sufăr de identitate națională, nu înțeleg mândria patriotardă și nu le prea agreez (a se nota că am zis patriotardă!). Puteam să mă fi născut și să trăiesc oriunde; tot eu eram. Îmi duc în spate bagajul primit de acasă, unde am învățat binele de rău și unde mi s-a spus că merg cu fruntea sus doar pentru ce mi-a ieșit mie bine. Cred că țărișoarei ăsteia i-ar merge mult mai blând dacă ne-am vedea fiecare lungul nasului și ne-am duce treaba la bun sfârșit. Firește că mă bucur pentru un succes românesc, dar n-am cum să mă identific cu el. Succesul este al acelor care au ajuns la el, eu pot doar să închin un pahar pentru ei.

Ultima dată când te-ai simțit stânjenită că ești româncă.
Când am ținut capul plecat atâția ani în timpul comunismului. Altfel, nu mă simt stânjenită de/și nici responsabilă pentru tot ce se întâmplă aberant în România. Pentru că nu sunt deciziile mele. Aș fi stânjenită doar de votul meu. Furioasă? Da. Agresată? Da. Jignită? Da. Abuzată? Da. Mai vrei? Mai am…

De ce trăiești în România?
Pentru că am pierdut niște trenuri. Și toate au fost din alea care au prostul obicei să treacă o singură dată.

Te-ai gândit vreodată serios să pleci?
De câte ori? Dar se pare că de fiecare dată ajungeam pe peron când abia se zărea ultimul vagon…

Ce faci de 1 decembrie de obicei? Sau un 1 decembrie pe care nu-l poți uita.
Îi mulțumesc în gând țării c-a mai rezistat un an. Atât.
Aici sunt două lucruri. Unu, nu diger nicio paradă militară, nicio etalare de forță, nicio pomană cu cazane aburinde, fasole, ciolane, țuici, hore, oameni înfrigurați și copii duși să admire tehnică militară. Nu văd sărbătoarea. Și doi, deși accept și respect însemnătatea datei de 1 Decembrie, în mintea mea ziua națională ar trebui să fie primăvara, de 10 Mai. Lumea și-ar reînvăța istoria, ar începe să fie destinsă, veselă, să iasă la soare, să se îmbrace frumos, să respecte și să petreacă Sărbătoarea.

– Mă puteți urmări și pe pagina de Facebook horiaghibutiu.ro

 

2 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

3 × 2 =