Răspunsul marelui regizor Andrei Șerban pentru curentul din cauza căruia a renunțat la o catedră prestigioasă: o denunțare a acestuia, dar fără ură și fără răzbunare.
Am așteptat cu sufletul la gură spectacolul „Doctorul” regizat de Andrei Șerban și jucat impecabil de trupa Teatrului Maghiar de Stat „Csiky Gergely” din Timişoara, care a încheiat, duminică seara, la Sala Majestic a Teatrului Odeon, a treia ediție a Festivalului Teatrelor Maghiare – BukFeszt.
Eram la curent cu interpretarea contemporană a lui Robert Icke după piesa lui Arthur Schnitzler și credeam că voi asista la o revanșă a lui Andrei Șerban. Am presupus că marele regizor va profita de mesajele anti-woke și anti-corectitudine politică din rescrierea piesei pentru a-și face publice sentimentele provocate de faptul că a plecat, după aproape trei decenii, de la Columbia University School of Arts din New York. El însuși povestise, în podcastul „Vorbitorincii”: și-a lezat colegii pătrunși de înaltele valori ale curentului woke, îndrăznind să întrebe o persoană transgender de origine portoricană de ce vrea să fie tocmai Julieta din piesa lui Shakespeare. Și a găsit prea strâmtă croiala noii corectitudini politice, care te poate face hărțuitor doar pentru că, în calitate de regizor, ai atins umărul unei actrițe la repetiții.
Iată tot atâtea motive să urmăresc cu interes spectacolul în limba maghiară „A doktor”, descris astfel de Robert Icke, pe care nu mă sfiesc să-l socot cel mai important om de teatru al noii generații: „O fată este pe moarte într-o cameră dintr-un spital. Un preot vrea să intre, dar medicul fetei nu îi permite. Așa începe piesa lui Arthur Schnitzler, «Profesorul Bernhardi», din care este adaptată piesa «Doctorul». Pentru Schnitzler, conflictele erau simplu de expus: medicină versus religie și catolic versus evreu. Cu toate acestea, în orașul de astăzi, în era online, într-o lume din ce în ce mai polarizată, problema identității este una vie, multifațetată și nesfârșit de complicată. Este vorba despre identitate, despre grupuri și indivizi, despre etichetele pe care le alegem și cele pe care nu le alegem, și ne întreabă cum putem răspunde vreodată la cea mai simplă dintre întrebări: cine suntem?”.
Robert Icke are darul și harul de a revitaliza piese de patrimoniu universal. Tânărul dramaturg și regizor britanic suflă, pur și simplu, viață asupra unor opere clasice, găsindu-le noi înțelesuri pentru contemporanii săi, fără să le trădeze însă curgerea inițială. Viziunea sa e împărtășită și elogiată în toată lumea, de la tinerii dedicați acestei arte până la oamenii de teatru marcanți care au rămas tineri, cum e Andrei Șerban, cel care a ales să monteze după Icke „Doctorul” la „Csiky Gergely”, „Oedip” la Bulandra și, în timp ce citiți aceste rânduri, pregătește „Mary Stuart” la TNB.
„Pata umană” a lui Andrei Șerban
Într-o lume în care ficțiunea ia locul realității, profesorul universitar de teatru Andrei Șerban de la Columbia University s-a trezit în postura lui Coleman Silk, profesor universitar de limbi clasice din romanul „Pata umană” de Philip Roth. Personajul Silk are nefasta inspirație de a folosi sensul denotativ al termenului „spook” (stafie) pentru a descrie repetatele absențe de la cursuri ale unor negrese, fără să ia în considerare faptul că, în argou, acest cuvânt are conotații negative pentru persoanele de culoare. Decanatul face presiuni asupra profesorului, care, amenințat de cultura anulării („cancel culture”), demisionează. Așadar, din cauza unui nenorocit de cuvânt.
Dacă memoria nu-mi joacă o festă – am fost mai atent la ce se spunea pe scenă decât la subtitrările în română și în engleză, înțeleg acceptabil maghiara, din familie – o replică din „Doctorul” a personajului Ruth Wolff sună așa: „Când va veni sfârșitul, va începe cu limbajul”. „Doctorul” lui Icke are și el o problemă legată de un cuvânt: va zice că preotul, despre care vom afla că e de culoare, că a fost „uppity”, ceea ce înseamnă autosuficient, arogant, dar, în argou, desemnează și persoane agresive aparținând unor minorități rasiale. Nu cumva acuzata doar a intenționat să utilizeze sensul primar, dar i-a scăpat pe gură cel secundar?…
În viziunea revoluționară a lui Icke (reiterez, nu trădează spiritul original al lui Schnitzler) replicată cât se poate de fidel de Andrei Șerban cu o trupă de expresie maghiară din România, sfârșitul a venit o dată cu stricarea limbajului. Adepții curentului woke din „Doctorul” au cumplite erori lexicale provocate de non-gândire, de la uzitarea până la saturație a stupidului balast „gen” la confuzia dintre literal și figurat. Se specializează, Doamne apără și păzește, în discipline care sună a păsărească: studii post-coloniale! Înțeleg și folosesc prost cuvintele și tot ei identifică aluzii unde nu e nimic echivoc. Arestează, ca niște zeloase cadre ale Poliției Gândirii, vocabule care n-au pic de ambiguitate. Sunt pasămite experți în modul în care limbajul este folosit pentru a consolida diviziunile rasiale și sociale, deși sunt surzi când Ruth Wolff le spune pe șleau: „Nu suport divizarea fără sfârșit a oamenilor în specii și subspecii de subspecii. Dacă împarți omenirea în două suficient de des, în cele din urmă va înceta să existe”.
La sfârșitul verii, când i-am luat un interviu de la distanță – cel apărut în revista „New Money” în septembrie, vestind revenirea lui Andrei Șerban la TNB după trei decenii – părea resemnat: „Fiecare alege ce simte că e just. Sunt în căutare de frumos. Însă ce înseamnă frumos poate fi extrem de diferit pentru vecinul meu din bloc. O fată de 14 ani, inocentă, sensibilă și care îl privește pe Romeo cu ochii larg deschiși, încrezători și plini de speranță că viitorul le aparține, e ce mă atinge în adâncul meu. Vecinul însă este transgender. Are tot dreptul să caute altceva, ce consideră el frumos. Problema e ca trăim într-o lume divizată și cinică și în care nu găsim niciun fel de empatie sau o atmosferă în care să avem cu toții loc să respirăm”.
La judecata de Apoi live
În „Doctorul” lui Andrei Șerban după Robert Icke, cea mai puternică scenă este cea în care Ruth Wolff, ajunsă în postura ibseniană de inamic public numărul 1, apare într-o emisiune de divertisment cu substrat justițiar. Personal, găsesc în ideea de justiție transformată într-un spectacol live de televiziune două referințe incitante. Prima e din cartea „Fetița și țigara” a regretatului scriitor francez Benoît Duteurtre. Acesta închipuie un grup terorist din Orientul Apropiat care ia ostatici și îi pune să concureze între ei într-un joc transmis live, unde cei care vor avea cele mai puține voturi din partea publicului vor fi executați. A doua e din „Acid sulfuric”, cartea scriitoarei belgiene Amélie Nothomb, unde oameni luați de pe stradă se trezesc că participă la un spectacol filmat ce se desfășoară într-un lagăr de concentrare de inspirație nazistă, spre delectarea milioanelor de telespectatori. În cel mai avansat mileniu, oamenii sunt judecați prin transmisii live, e suficient de woke? „Îi crucificăm altfel astăzi”, răspunde Ruth Wolff preotului care susținuse ritos că Iisus n-a trăit în evul digital.
Am văzut toate aceste lucruri în montarea tulburătoare a lui Andrei Șerban. Ceea ce nu am văzut a fost vreo atitudine revanșardă a regizorului. În piesa anti-woke despre curentul care i-a curmat cariera profesorală, Andrei Șerban expune sine ira et studio teme de gândire pe seama non-gândirii. Îmi pare tare rău că nu am putut rămâne după spectacol, să asist la o explicațiile lui Andrei Șerban despre acest spectacol, într-o discuție moderată de Cristina Modreanu. Mă consolez cu confesiunile marelui regizor din interviul amintit: „Totul e trecător, inclusiv woke-ismul. În America, în acest moment, ne apropiem de alegeri. La Convenția Democrată, au vorbit mai mulți reprezentanți progresiști radicali de stânga. Atât cei din California (acolo s-a născut woke-ismul), cât și cei din New York au vorbit mult mai ponderat, cu intenția de a încerca o reconciliere cu linia de mijloc a partidului. E un semn că încet-încet lucrurile reintră în normal. Din păcate, în Europa, unde acest virus s-a răspândit dinspre America, woke-ismul e încă în creștere. Dar să ne amintim versul genial al Bardului: „Ce e val ca valul trece…”.
În „Doctorul”, Andrei Șerban ratează deliberat ocazia de a folosi un spectacol pentru a-și tămădui propriile sale răni. Devoțiunea sa pentru marele teatru destinat publicului și văpaia sa nestinsă pentru această artă sunt mai importante decât niște curente efemere.
