„100 de români care mă inspiră” e un proiect personal, care marchează Centenarul Unirii. N-are nimic festivist în sine și nu e asociat niciunei celebrări a statului sau vreunei campanii – e, pur și simplu, alegerea mea de a prezenta oameni speciali din țara în care, ei bine, am ales să trăiesc. 
Veți găsi în această rubrică, zilnic, până pe 1 decembrie 2018, niște oameni care mă inspiră și cărora le-am pus același set de întrebări. La final, acest mozaic uman va recompune, într-un fel, și țara care mă reprezintă.

Lui Doru Trăscău îi dau, fără să clipesc, o mie de da pentru fiecare nu, cum sună piesa trupei The Mono Jacks. E un tip complex și mișto, în orice ipostază vreți: star rock, soț, părinte, designer grafic, motociclist.

Ce i-ai spune despre tine cuiva care nu te cunoaște?
De spus, nu știu ce-as spune, dar aș putea face ceva. De pildă, dacă e o femeie, aș invita-o la dans.
Daca e bărbat, la un pahar cu vin roșu.

Care este persoana cea mai apropiată de tine?
Laura, soția mea. O poveste de dragoste de 23 de ani. Eram în liceu când am cunoscut-o. A venit la un moment dat la mine cu o chitară de-acasă să i-o repar și nu i-am reparat-o nici acum. Am plecat la Costinești și astăzi avem doi copii și o viață întreagă împreună.

Cine ți-a făcut cel mai mare bine? Dar tu cui i-ai făcut cel mai mare bine?
Cel mai mare bine mi l-au făcut probabil ai mei, atunci când m-au adus pe lume. Fără asta nu aveam ce să povestim acum. Relația cu părinții mei e una destul de ciudată. Taică-miu a fost tot timpul tipul de care mi-era frică, bea, era violent, iar în raportul cu mama trebuia să mă conformez unor rigori și unei severități pe care doar cadrele didactice reușesc să o aibă. Mama e învățătoare. Acum tatăl meu nu mai e, iar cu mama sunt bine, dar nu în sensul hollywoodian. Ne respectăm și ne acceptăm felul de a fi. Clar e mai bine, mai bine decât a fost vreodată.
Cui am făcut eu bine în mod deosebit nu știu, dar îmi place atunci când știu că aduc bucurie.

Dacă ar fi să alegi un episod din viața ta de până acum pe care să-l povestești nepoților la bătrânețe, care ar fi?
Pff, de ce unul? Îmi place să povestesc, în general. Drept urmare, îmi place să cred că voi fi un bunic plin de povești. Uite, când eram copil, îmi petreceam toate verile la mătușă-mea în curte, cățărându-mă în copaci și trăgând cu praștia. Și-n curtea asta a copilăriei mele trăiau doi cocoși. Unul care călca toate găinile, și unul mai bleg, care nu prindea niciuna. Niciodată. Și eu, pentru că țineam cu ăștia mai slabi, m-am gândit să fac un pic de dreptate, și ca-n „Star Wars”, pe care tocmai îl văzusem, am luat un neon pe care l-am găsit ars în magazie și i-am pălit una cocoșului alfa de n-a mai mișcat. A venit unchi-miu după mine – care nu m-a bătut, deși la vremea era oarecum la ordinea zilei să-ți iei niște cafteală pentru orice prostie – și, spășit așa, țin minte că mi-a zis: „Mă taică. Acuma ciorbă de cocoș o să facem, și asta nu-i o problemă. Oftica mea cea mare e că l-ai omorât pe-ăla bun”.

Un moment în care ai simțit că s-a prăbușit lumea peste tine și cum l-ai depășit?Momentul în care lumea s-a prăbușit toată peste mine a fost momentul în care sufeream de atacuri de panică, anxietate și nesomn. L-am depășit prin terapie. Cea mai bună investiție pe care am făcut-o pentru mine vreodată.

Despre ce moment din istoria României i-ai povesti unui străin și de ce?
Aș povesti despre ce se întâmplă cu România de după anii ’90. În primul rând pentru că sunt direct observator. E o realitate pe care o pot interpreta, pentru că am trăit-o. Am convingerea că povestea noastră, post-decembristă, este unică. Uite, în orice discuție într-un cerc de prieteni apare, într-un fel sau altul, teoria conspirației. E greu să te gândești că există un mare plan ascuns, dar uitându-mă la ce se întâmplă în țara asta, mi-este la fel de greu să cred că cineva nu ne-a sabotat cel puțin o bună bucată de vreme. Am citit cu interes un manual al sabotorului, declasificat de CIA, tipărit prin vremea celui de-al Doilea Război Mondial, și mi se pare că sunt multe lucruri care se aplică contextului nostru sociopolitic. Plus că țara pe care o aveam înainte de ‘90 nu prea ne mai aparține.

În ce loc din România ți-ai petrece un weekend cu persoana cea mai dragă?
Brașov. E la munte, ceea ce înseamnă multe curbe și trasee numai bune pentru mers cu motocicleta. Mă bucur de fiecare dată când merg acolo. Fie că este vorba despre restaurante pe placul meu sau de străzile din Orașul Vechi, locul ăsta a reușit să adune o sumă de lucruri care mie-mi fac plăcere.

Ultima dată când te-ai simțit bine că ești român.
Din ce în ce mai des în ultima vreme.

Ultima dată când te-ai simțit stânjenit că ești român.
În 2003, în aeroport, la Roma când nu puteam trece vama. A fost nevoie să declar unde stau și cine vine să mă ia, în ciuda documentelor pe care le aveam deja pregătite special ca să preîntâmpin așa ceva. Era înainte ca România să adere la UE și mi se pare o formă de rasism.
„De unde veniți dumneavoastră?”. „Din România!”.  „Aaaa, Ne pare rău, nu aveți buletin de șmecher.”

De ce trăiești în România? Te-ai gândit vreodată serios să pleci?
Da, m-am gândit. Am și încercat să plec. Înainte de The Mono Jacks a fost AB4, trupă cu care am încercat să ies peste hotare. Aveam un coleg de trupă italian, Enrico D`Angelosante, un chitarist extraordinar, așa c-am încercat Italia. Am făcut naveta București-Roma o vreme, dar după mai mulți ani de eforturi mi-am dat seama că nu funcționează. Era atât de rău, încât singura soluție care ne rămăsese ar fi fost creditul la bancă, ceea ce era clar ieșit din discuție. Am ales să ne oprim sau mai degrabă eu am ales, ceilalți membri erau oricum din Italia. Eram obosiți cu toții, iar eu și soția mea așteptam primul copil. Acum sunt din ce în ce mai convins că nu e o variantă bună să plec.

Ce faci de 1 decembrie de obicei? Sau un 1 decembrie pe care nu-l poți uita.
Nimic special. Sărbătoarea zilei naționale nu s-a lipit în mod deosebit de mine. Am senzația că încercăm să facem din ziua asta un fel de 4 iulie și încă nu ne iese pentru că nu suntem autentici. Mai avem de lucru ca să devenim cu adevărat români.

mă găsiți și pe Facebook horiaghibutiu.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

13 + seventeen =