„Două pe față, două pe dos”, una dintre premierele actualei stagiuni de la Teatrul Național din București, e genul de comedie americană la care să-ți duci mama într-o sâmbătă seara. Asta nu înseamnă defel că piesa scrisă de Theresa Rebeck („Loose Knit”, în original; traducere: Andreea Bibiri, coordonare a proiectului: Ion Caramitru) se adresează unei categorii de vârstă. Textul broadwayan al scriitoarei americane e un ghem din care fiecare spectator poate trage un fir, urmărind răsturnările de situație tipice comediei americane contemporane, dulce-acrișoară.
În „Două pe față, două pe dos”, asistăm la destinele care se înnoadă și se deșiră ale eroinelor din prim-plan – cinci femei care se întâlnesc în fiecare săptămână pentru a tricota. Lor li se adaugă doi bărbați cu care acestea interferează, zugrăviți în tușe destul de groase, prielnice unor desfășurări actoricești caricaturizante, ce fac deliciul publicului, și pe care Marius Bodochi și Tomi Cristin le îmbrățișează cu entuziasm. În tot cazul, o provocare pentru bărbații puși să evolueze pe un text cu accente feministe.
Greutatea spectacolului cade însă, în mod egal, pe protagoniste: Liz (Irina Cojar), Lily (Costina Cheyrouze), Paula (Lamia Beligan), Gina (Brânduşa Mircea) și Marga (Raluca Petra). Jurnalista, „femeia împlinită”, psihoterapeutul, avocata și actrița oglindesc tot atâtea tipologii în care spectatoarele se vor identifica fără efort. Acestea fiind premisele, ține doar de distribuție să ridice sau să coboare spectacolul. Din punctul meu de vedere, acest spectacol, care a avut mai multe versiuni de montare până la prima reprezentație, a reușit în momentul în care „relațiile de joc” ale actrițelor au ieșit fără cusur.
„Două pe față, două pe dos”, scrisă cu har și cu partituri spumose rezervate fiecărui personaj, te pune pe gânduri după ce te-ai amuzat de comicul situațiilor sau al replicilor savuroase. Temele sunt specific newyorkeze din acest mileniu, dar valabilitatea lor e universală: singurătatea, pierderea slujbei, relațiile, adulterul, rivalitatea dintre surori.
Miza montării de la TNB, dincolo de punerea în scenă a unui text cu cârlig la public, e însă mai mare decât pare la prima vedere. Cred că se găsește în dorința realizatorilor de a oferi publicului divertisment de calitate, fără concesii însăilate, făcute genului bulevardier. Dacă se și întâmplă acest lucru, nu-l stabilesc cronicarii, ci mama pe care o vei însoți la teatru.

Foto: Florin Ghioca

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

four + 20 =