„100 de români care mă inspiră” e un proiect personal, care marchează Centenarul Unirii. N-are nimic festivist în sine și nu e asociat niciunei celebrări a statului sau vreunei campanii – e, pur și simplu, alegerea mea de a prezenta oameni speciali din țara în care, ei bine, am ales să trăiesc. 
Veți găsi în această rubrică, zilnic, până pe 1 decembrie 2018, niște oameni care mă inspiră și cărora le-am pus același set de întrebări. La final, acest mozaic uman va recompune, într-un fel, și țara care mă reprezintă.

Această fată pregătită, energică și serioasă reprezintă viitorul României. Deocamdată, e în acea parte a societății civile care ridiculizează orice suspiciune că în țara asta n-ar exista alternative. Ba există destui oameni competenți! Unii, cum e Elena Calistru de la Funky Citizens, s-au specializat în ceea ce se numește bună guvernare, transparenţă și politici fiscal-bugetare. N-am niciun dubiu că va deveni un om important în societate. Dacă o cunoști, afli că, de fapt, deja e.

Ce i-ai spune despre tine cuiva care nu te cunoaște?
Că mă hrănesc din entuziasm și cred că dau entuziasm. Că încă mai cred că pot să schimb lumea. Că sunt o sceptică idealistă și că acesta este motivul pentru care sunt profund îndrăgostită de țara asta. Că sunt ambițioasă și exigentă și acesta este motivul pentru care cred că trebuie să cerem mai mult de la noi, de la cei din jurul nostru și de la cei care ne conduc țara. Că îmi place să port tocuri și sunt un political junkie.

Care este persoana cea mai apropiată de tine?
Radu, partenerul meu de viață – unul dintre cei mai interesanți și total neplictisitori oameni pe care îi cunosc. Și printre puținii cu care pot vorbi pe cel mai firesc ton posibil despre Pufendorf în vreme ce gătim.

Cine ți-a făcut cel mai mare bine? Dar tu cui i-ai făcut cel mai mare bine?
Colegul meu, Cosmin – atunci când ne-am întâlnit, eu eram o ONG-istă obsedată de acuratețea datelor bugetare și enervată că nu înțelege lumea de ce este suuuuper important să cotrobăie prin bugete și să țină decidenții responsabili pentru asta. El m-a învățat că nu e vina celorlalți dacă ceilalți nu văd importanța unei cauze și că ține de noi să explicăm mai bine, mai simplu, mai creativ ce avem de transmis. După care oamenii vor veni lângă tine. Din 2011 și până acum, am construit împreună Funky Citizens și în fiecare zi mă „îmbunează” punându-mi întrebările potrivite și forțându-mă să vorbesc firesc și normal.
Mi-e greu să dau eu verdictul pentru „cui i-am făcut cel mai mare bine” – e întotdeauna discutabil și probabil că binele trebuie receptat și recunoscut de cel care l-a primit. Însă, dacă se pune, cred că ar fi vorba de cățelușul meu, House Constantin (pentru că eu sunt mama lui, Elena). Mi-a arătat că pot să am grijă de cineva și cred că dacă vă uitați la el, veți reconsidera alături de mine expresia „viață de câine”. Câteodată îl invidiez.

Dacă ar fi să alegi un episod din viața ta de până acum pe care să-l povestești nepoților la bătrânețe, care ar fi?
Este un episod mai trist, dar promit să fie cu speranță în el.
De prin 2014, când sunt alegeri, alături de colegii de la Expert Forum (între timp ni s-au mai alăturat și alte organizații) facem monitorizare, observare și organizăm un call center la care oamenii care întâmpină dificultăți sau observă nereguli la vot pot suna. De obicei, în zilele din preajma alegerilor, suntem toți nedormiți și alergați în toate direcțiile. Era 2014, turul 2 al alegerilor prezidențiale. Mii de români stăteau la cozi în străinătate și nu erau lăsați să voteze. Telefoanele sunau încontinuu și cele mai multe apeluri veneau de la oameni din diaspora. Niciodată nu m-am simțit mai neputincioasă ca în acele momente. La un moment dat, când au ieșit exit-poll-urile, aproape toată lumea din call center a plecat în stradă – la acel protest transformat într-un soi de victorie neașteptată împotriva unui candidat care, prin ceea ce se întâmplase, dusese la furia celor care îi răzbunau pe românii aflați la cozile de la vot. Am mai rămas doar eu și colegul de la EFOR, Septimius. În țările occidentale de unde ne sunau oamenii mai erau 1-2 ore de vot. Și telefoanele tot sunau. O să țin mereu minte glasurile de departe a celor din Franța, Italia sau UK care uneori strigau sau plângeau în telefon cât timp încă mai sperau să poată vota. Afară lumea sărbătorea, în telefoane era deznădejde. Și nu puteam face nimic în afară de a fi acolo cu ei în telefon și a-i asculta. Când am ajuns în sfârșit acasă, pe la un 3, am picat frântă. Și a sunat telefonul. M-am trezit chiaună – era un român din Statele Unite, parcă din Seattle. Era revoltat că nu sunt lăsați să voteze, că probabil nu vor reuși să facă asta până la închiderea urnelor. În somnul acela frânt, mi-a venit pe gură doar un „dar știți că s-a terminat, e gata, adică lecția le-a fost dată”. Și omul mi-a zis pe un ton firesc ceva de genul „dar e dreptul meu de a vota!”. Pentru mine, aceea a fost una dintre cele mai importante lecții – nu e vorba despre un politician sau altul, nu e vorba despre a câștiga cineva, ci e vorba despre faptul că țara asta și oamenii ei au învățat că au drepturi, că ei contează și că au voie să arate acest lucru.

Un moment în care ai simțit că s-a prăbușit lumea peste tine și cum l-ai depășit?
Am foarte multe momente de genul ăsta – cel mai recent s-a întâmplat când am fost tratați cu gaze din plin la protestul din 10 august din Piața Victoriei. Era un amestec de șoc (cum pot face asta? cum să te porți așa cu cetățenii țării tale?) și de dezarmare (ce naiba mai caut eu aici? mai e ceva de făcut?). Ca atunci când îți vine să urli în somn și nu iese strigătul. Dar rețeta mea de revenit din asta merge de fiecare dată – îți ștergi lacrimile, îți sufli nasul, scuturi capul și o iei de la capăt. Atitudinea corectă cred că e cea din serialul meu preferat, The West Wing – „we live to fight another day”.

Despre ce moment din istoria României i-ai povesti unui străin și de ce?
E un moment pe care îl tot povestesc, deși nu îmi aparține și doar mi-a fost povestit. E povestea bunicului meu – venit în România din Basarabia, în timpul celui de-al doilea război mondial. Copil sărac, cu mulți frați, care nu și-a mai văzut niciodată părinții deportați. Și care a reușit cumva să se descurce, să își construiască o viață. Iar în vremea comunismului autentic românesc, a ajuns la Jilava. Când a fost luat de acasă, bunica mea era însărcinată cu primul lor copil. După ce a născut, a încercat să îl viziteze ca să îi spună vestea. Nu a fost lăsată, așa că timp de câteva zile a dat roată în jurul închisorii cu o păpușă în brațe. Spera să o vadă și să știe că are o fetiță. Nu a văzut-o și a aflat acest lucru doar câțiva ani mai târziu când s-a întors acasă și a fost întrebat „Tu ești tata meu?”. Poate sună patetic, însă cred că poveștile acestea personale sunt cele care arată dimensiunea umană a unei epoci despre care cred că nu mai vorbim destul de mult (cu bunele și relele ei).

În ce loc din România ți-ai petrece un weekend cu persoana cea mai dragă?
Sibiu, mereu. Pentru liniștea cochetă de acolo.

Ultima dată când te-ai simțit bine că ești româncă.
Anul trecut, imediat după protestele uriașe cauzate de OUG 13. Eram la Brussels Forum unde am vorbit un pic despre ce se întâmplă la noi în țară. După multă vreme în care oamenii reacționau la „De unde ești”/ „Din România” cu un „Ah!” bizar, acum toată lumea voia să știe ce se întâmplă și cum a fost posibil ca atât de mulți oameni să reacționeze pentru o idee și pentru niște valori. Era în vorbele și curiozitatea lor sentiment fabulos de admirație sinceră și pentru prima dată am simțit că cineva vede România ca pe o rază de speranță.

Ultima dată când te-ai simțit stânjenită că ești româncă.
Eram mică și prostuță – studiam pe atunci la Roma și învățasem italiana cu accentul de acolo pentru că locuiam cu cineva din Roma, așa că nu prea își dădea seama lumea că nu sunt de pe acolo. Așteptam autobuzul (ironia face că mergeam la o conferință despre Eliade) și am intrat în vorbă cu o doamnă italiancă pe la 70 de ani. Femeia nu și-a dat seama că nu sunt de-a locului și a început să vorbească despre cum ar fi bine ca o fată tânără să nu se ducă mai încolo de strada aia pentru că sunt români și că mă pot trezi furată, lovită sau violată. O zicea firesc și cu îngrijorare sinceră. M-am blocat și nu am spus nimic. Și acum mă enervează că nu am fost în stare să îi spun că toate pădurile au și uscăciunile lor și că face extrem de rău oamenilor buni care muncesc din greu generalizând în halul ăsta. Dar a câștigat stânjeneala.

De ce trăiești în România? Te-ai gândit vreodată serios să pleci?
Trăiesc în România pentru că iubesc țara asta și mi se pare că sunt atât de multe lucruri de făcut aici încât potențialul fiecăruia dintre noi de a avea un impact major este fabulos. Mai mare decât în societățile bine așezate. Dar da, m-am gândit de câteva ori să plec. Serios însă o singură dată, de curând. Mi-am trasat o linie roșie la care sper să nu fiu nevoită să asist. Până atunci, mă încăpățânez să cred că „nu ne fac ăștia pe noi” și că țara asta are resursele de a merge spre mai bine.

Ce faci de 1 decembrie de obicei? Sau un 1 decembrie pe care nu-l poți uita.
Nimic special – nu mă duc la parade, nu mănânc fasole cu ciolan (sunt vegetariană). Mă gândesc însă la ce înseamnă țara asta și mă emoționez de fiecare dată când aud intonat imnul. Dar mărturisesc că sunt mai emoțională și reflexivă în perioada 21-22 decembrie.

 mă găsiți și pe Facebook horiaghibutiu.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

10 + 5 =