„Tragedia omului”, un spectacol studențesc care a avut aseară prima reprezentație la TNB, oferă privitorului indicii asupra viitorului teatrului românesc. Nu știu dacă va fi mai bun sau mai rău decât cel de azi, dar cred că va fi liber.
Nu doar pentru că așa spune regizoarea Diana Mititelu („Tragedia Omului” este un spectacol despre LIBERTATE. El prezintă o lume în care Dumnezeu tace, Lucifer conduce timpul, Istoria e o iluzie, iar omul, un chinuit care încearcă să reconstruiască un Paradis Pierdut având o singură armă – LIBERUL ARBITRU”). Ci pentru că studenții de azi au, mai mult ca ieri, împovărătoarea libertate de a opta pentru mijloacele artistice de expresie ale teatrului de mâine. Celor implicați în „Tragedia omului”, spectacol de disertație coordonat de Alexandru Darie (profesor master Regie Teatru), Ștefan Caragiu (profesor master Scenografie ) și Vladimir Anton (profesor asociat), pare că le-a ieșit.
În timp ce urmăream premiera de la Sala Mică, spațiu dedicat noii generații artistice, încercam să-mi imaginez cum vor evolua carierele tinerilor artiști implicați în această montare a unui text extrem de greu – și ofertant, deopotrivă. Îi remarcasem Mariei Veronica Vârlan (Eva) tăcerile apăsătoare și magnetismul căutăturii din „Incendii” (Teatrul Bulandra), alt manifest al noului teatru românesc. Îl observasem și pe Dumitru Georgescu în „Mălăieș în Călcăieș”, dezinvolt în montarea razna de la Teatrul LUNI, apreciasem în mod deosebit alegerile Corinei Boboc pentru costumele din „#EmojiPlay” de la Excelsior. Am socotit toate aceste reușite drept niște promisiuni. Cel puțin din perspectiva spectacolului „Tragedia omului”, nu m-am înșelat.
Pentru că „Tragedia omului” e o oglindă a viitorului teatru românesc, am să renunț la o cronică sforăitoare pe care oricum o citesc doar inițiații în favoarea unor calificative ale modului în care se comunică acum și în viitor prin intermediul emoticoanelor (strănepoatele cuneiformelor, cum aflăm de pe Facebook).
Așadar:
„îmi place” spectacolul în sine, apreciez cheia de lectură a regizoarei Diana Mititelu și viziunea ei asupra operei desuetului, dar vizionarului Imre Madach.
„îmi place” jocul scenic al cohortei de spirite luciferice, efortul tinerilor actori de a se subsuma unui personaj colectiv, modul în care colcăie și viermuiesc pe scenă, în spiritul și litera versurilor autorului maghiar: „Materii seci în globuri plămădite,/ Ce-acum s-atrag, s-alungă-n calea lor,/ Și-n câțiva viermi deșteapt-o conștiință,/ Pân’totul plin, răcit, pieri-va iarăși,/ Lăsând în urmă drojdii fără vlagă?…”.
„oau” pentru curajul Mariei Vârlan – e nevoie de o transă artistică pentru a performa astfel, ceea ce tânăra actriță face cu naturalețe.
„ador” pentru costume (Corina Boboc) și decor (Ioana Ungureanu). Mirosul țărânei mi s-a impregnat în nări, am adorat urmele însângerate ale fostelor aripi ale îngerului decăzut Lucifer, precum și înfășurările materialelor ce acoperă trupurile spiritelor luciferice.
„îmi place” cum sună prima replică a spectacolului în gura lui Lucifer – „Eva. Evaaa” – dar aș pune un „haha” în dreptul multor declamări din spectacol. Inteligența rostirii și patosul verosimil în artele scenice apar ca urmare a experienței în acest gen de teatru.
Per total, „îmi place” spectacolul „Tragedia omului”. Am văzut, în aproape patru decenii, atâtea reprezentații care mi-au stârnit „furie” sau „haha” încât mă bucur să constat că teatrul românesc va fi „oau”.

  • Mă puteți găsi și pe pagina de Facebook a blogului.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

nineteen − two =