Țara care stătea la rând pentru orice și-a rafinat modul de a se alinia, însă tot îmbulzit îi place.

Cade un om de pe un bloc şi scapă nevătămat. Instantaneu, în jurul său se strânge o puzderie de gură-cască. Unul, ajuns mai târziu, îl întreabă pe protagonistul episodului: „Fiţi amabil, ce se dă aici?”. „Nu ştiu, că acum am picat şi eu”.

Mi-am amintit de acest vechi banc tipic românesc în timp ce priveam cozile imense, formate în Noaptea Muzeelor pe tot cuprinsul patriei. Dar măcar s-a stat civilizat, respectându-se eticheta cozii (n-am văzut oameni care să sară peste rând, deștepți care apar din senin în față, îmbrânceli din parte celor panicați că nu mai ajung la liman). Sigur că să stai la rând pentru a vedea lingourile de aur de la BNR e cu totul altfel decât să aștepți cardul de sănătate, după cum șirurile formate de pelerinii dornici să viziteze artiștii repauzați în Cimitirul Bellu de Noaptea Muzeelor au altă compoziție decât cele de la înmormântarea Marioarei Zăvoranu.

Aparent, rămânem nespus de ataşaţi de ideea de a sta la coadă. Să fim bine înţeleşi, n-am inventat noi rândul şi nici nu deţinem apanajul ideii de a ne încolona, cel mai adesea dezordonat, pentru ceva anume. Am văzut cozi absurde în Lisabona, la un sediu de bancă unde era deschis un singur ghişeu, iar acolo lucra o funcţionară plictisită, sau şiruri lungi în Barcelona, la singurul cinematograf în care filmele sunt difuzate cu subtitrare. Ceea ce diferă fundamental, de la țară la țară, e modul în care se stă la coadă. Probabil în ceea ce a fost una dintre primele menționări ale cozii în limba engleză, istoricul Thomas Carlyle elogia, la 1837, talentul francezilor de a sta la rând. Britanicii, canadienii și locuitorii din Singapore au, deopotrivă, o reputație bună și sunt dați drept exemple, fie că e vorba de cei așezați la bancomat, fie de cei care așteaptă deschiderea unui magazin unde se dau smartphone-uri ultimul răcnet. În schimb, îmi amintesc cu duioșie de o pitorească experiență turcească, de la un concert U2 la Istanbul. Aparent, nu vorbea nimeni engleză, cu excepția unor americane care făceau voluntariat și le explicau nedumeriților că uriașele cozi la care se așezaseră nu erau la toaletele ecologice din preajmă, ci la ștampilarea celor care aveau bilete în picioare, în fața scenei.

În România, însă, coada a devenit fenomen social şi a fost dusă pe cele mai înalte culmi ale desăvârşirii absurdului în vremea comunismului, când am importat și îmbunătățit modelul sovietic al cozii aberante, consecință a incapacității organizatorice, a birocrației și a lipsei infrastructurii. Atunci, am contribuit esenţial la (in)cultura şi (non)civilizaţia cozii stând la orice. La raţia de ulei şi de zahăr; la pâine, de spaimă că ne prind Sărbătorile fără rezerve; la camionul cu bere, duminica, aşteptând cu emoţie să umplem sticlele de lapte de un litru, pentru a asorta cu ceva etapa de fotbal ascultată la radio; la film – îmi amintesc că am stat trei zile, încă din zori, la un rând ce începea la „Patria” şi se termina la „Scala”, pentru a prinde bilete la versiunea cenzurată a unui film poliţist cu Alain Delon, „Afacerea Pigot”; la ziare, întrucât dacă nu erai printre primii, ratai „Sportul” sau „România liberă” şi mai prindeai doar „Scânteia”.

În acele timpuri, se stătea la coadă şi acasă
, chiar cu riscul de a nu-ţi putea face noi prieteni ori de a pierde cele mai proaspete bancuri şi informaţii despre alte cozi. Diferenţa era că la domiciliu stăteai ani la rând, pe o listă de aşteptare dubios de variabilă, pentru o Dacie sau o repartiţie de apartament.

Imediat după ceea ce ne place să numim Revoluţie fără să ştim nici la aproape treizeci de ani ce a fost de fapt, cozile n-au dispărut, în pofida unor schimbări inerente în sânul societăţii, ci doar s-au diversificat. Au apărut cozile la Caritas şi la Gerald, la paşapoarte, la spălătoriile auto, la bilete de tratament pentru pensionari în staţiuni lăsate în paragină, la administraţia financiară care face tot posibilul să îngreuneze sarcina celor care vor să-şi achite dările către stat, la cărţi ieftine distribuite de ziare, la morți celebri, la tigăi în hypermarketuri proaspăt deschise, la moaşte sfinte sau butoaie cu agheasmă de Bobotează, la telescaun ori la căscat gura la instalațiile de iluminat public de Sărbători.

Dar țara care stătea la rând pentru orice a progresat, fie și inerent. Nu mai avem șefi de coadă, responsabili autopropuși cu disciplina, informatori și zvoneri, liste mai mult sau mai puțin la vedere făcute în miez de noapte pentru pașapoarte, iar sistemul dispozitivelor electronice care eliberează un număr, dezvoltat în Suedia în anii ’60, e folosit acum și la noi, nu doar în bănci ori în magazinele serviciilor de telecomunicații, ci și în instituții de stat, bunăoară, la direcțiile de taxe din primăriile de sector.

Unde continuăm să greșim însă, ceea ce ne plasează și din acest punct de vedere în coada Uniunii Europene, e la ceea ce e cunoscut îndeobște drept cel mai concludent test al civilizației cozii: așteptarea mijloacelor de transport în comun. Un șir indian, format în conformitatea cu ordinea sosirii, cu spații rezonabile între oameni, așa cum e un rând la Budapesta, la București se transformă într-o grămadă dezorganizată, culminând cu îmbulzeala inevitabilă. Nu acordăm întâietate femeilor, copiilor sau persoanelor în etate, nu respectăm convenția ușilor prin care se urcă sau se coboară. Într-o permanentă luptă pentru a ajunge primii, deși nu ne așteaptă niciun trofeu la capătul cursei pe parcursul căreia dăm din coate, călcăm pe picioare și dăm buzna, le luăm aerul celor din jur, în general, facem dint-o călătorie obișnuită la o oră de vârf o mică năvălire. Spirit gregar sau cutumă a unei societăți greu desprinse de trecutul comunist, ne place să fim înghesuiți.

Englezul, și dacă e singur, se așază în ordine la o coadă format dintr-un singur om, observa George Mikes, scritor britanic de origine maghiară. Românul, și dacă e singur, provoacă o aglomerație insuportabilă.

* Articolul a apărut în ediția de vară 2015 a revistei Esquire.

Fotografie de Ryan McGuire, Gratisography.com

 

1 COMENTARIU

  1. Trist, dar adevărat. Românii iubesc cozile. Cele mai nesuferite mi se par cele la companiile de zbor low-cost unde nu înţeleg de ce nu îţi dau un loc fix şi lumea simte nevoie să se îmbulzească pentru a prinde un loc bun sau lângă partener.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

twenty − 10 =