Influenții gazetari Cătălin Tolontan și Ovidiu Ioanițoaia dezvăluie pe cine urmăresc cu interes din presa română
Am plăcerea de a vă prezenta două „păsări rare” ale presei române – pe lângă că sunt destul de greu de prins, preferă să scrie despre alții, nu despre ei înșiși: Cătălin Tolontan și Ovidiu Ioanițoaia. Directorul, respectiv redactorul-șef de la „Gazetei sporturilor”. E publicația de specialitate care și-a asumat nu doar cutezanța de a rămâne singurul ziar tipărit cu profil sportiv, ci și încăpățânarea de a duce mai departe anchetele și investigațiile cu relevanță națională, abandonate, din varii motive, de presa tradițională, s-o numesc așa, generalistă.
Nu vă pot prezenta însă decât o fotografie – o captură, mai precis, tocmai de la un eveniment desfășurat la Barcelona! – în care apar împreună, deși m-am străduit (când i-am spus că l-am căutat și pe editorul foto de la GSP, care știe arhiva pe de rost, Tolo a replicat: „Ce tare, n-avem o poză amândoi după aproape 25 de ani de lucru împreună :))). Înseamnă că nu ne-am ocupat de PR”).
Așa-i, Tolo și nea Ovi (scuze pentru familiaritate) nu s-au ocupat de PR-ul personal, pentru că au avut lucruri mai bune de făcut.
Dacă permiteți o confidență, am și lucrat în același loc. O lună! La ProSport, în anul 2.000, pe timpul Olimpiadei de la Sydney, unde a fost și Tolo, deci aproape că nu ne-am intersectat. Iar cu Ioanițoaia am vorbit doar câteva minute (îi promisesem lui Răzvan Ionescu faptul că, dacă se eliberează un loc la „TV mania”, vin fără ezitare), ca să îi spun că plec. „Copile, să-ți meargă bine!”, mi-a spus, hâtru, directorul ziarului. I-am mulțumit pentru experiență și n-au fost vorbe goale – am fost impresionat că venea de fiecare dată în redacție să verifice informații, date, linii de clasament etc.
În fine, n-o mai lungesc, întrucât e extrem de interesant ce au răspuns, nu înainte de a da Cezarului ce-i al Cezarului: îl consider pe Cătălin Tolontan cel mai important jurnalist român post-decembrist și îl stimez în mod deosebit pe Ovidiu Ioanițoaia pentru că a fost unul dintre rarisimii ziariști din garda veche care au știut să se adapteze la noile vremuri. Nu mai zic de stilistica sa, care a influențat generații de tinerii ziariști așa cum doar Ioan Chirilă o mai făcuse, sau de câtă nevoie a fost și e în presa sportivă de oameni de litere de talia sa, că intrăm în prelugiri.
- Ce motivație personală ați avut atunci când ați intrat în presă?
Cătălin Tolontan: Orgoliul naiv de a încerca să scriu mai bine decât cei care scriau în 1990 în presa sportivă.
Ovidiu Ioanițoaia: Mă pasiona, dar nu prea știam cu ce se mănâncă meseria respectivă. Filolog, am ajuns în gazetărie din întâmplare și am rămas din plăcere. Poate și din curiozitate.
- Numiți realizarea voastră profesională all-time, demnă de a fi dezbătută în facultățile jurnalistice.
Cătălin Tolontan: Asta e o întrebare pentru ceilalți, nu pentru tine însuți. Sincer, nu cred că am reușit lucruri precum CTP, care a introdus termeni în limba română, sau de talia lui Emil Hurezeanu, care a însoțit epocile cu un ton al lucidității, unic peste vremuri. Lucrul de care mă simt cel mai mândru este faptul că am reușit, împreună cu colegii mei, să apărăm vreme de 20 de ani libertatea de exprimare în redacțiile în care am lucrat. Și acum, în vremuri crâncene, când spui Gazeta Sporturilor spui 100 de oameni liberi. Redacție în sens larg înseamnă nu doar redactori sau fotoreporteri, ci și specialiști în marketingul comunicării, în publicitate, în design, în afacerea și distribuția informației, în digital. Fără ei și fără etosul libertății, nici una dintre investigațiile (Dosarul Transferurilor, Hexi, Gala Bute, cazul Ridzi, Vitalaire, Secureanu) cu care oamenii ne asociază n-ar fi avut forța și claritatea care le-au făcut cunoscute. Redacția liberă e cea mai mare realizare nu doar a noastră, ci și a secolelor de jurnalism. Democrația fără redacții libere e democrația fără Parlament reprezentativ și statul de drept fără avocați dedicați clientului.
Ovidiu Ioanițoaia: Am înființat ziare și, mai presus de ele, am creat echipe.
- Ce a adus nou în presa română fiecare dintre voi?
Cătălin Tolontan: Fac parte dintr-o generație de jurnaliști care a luptat în anii 90 pentru separarea opiniei de informație, pentru distanța dintre conținut și publicitate, pentru serviciul în interesul publicului și nu în cel al patronului. Sute de oameni au pornit această luptă când părea imposibilă și au reușit să impună standarde, care o vreme au durat. Sper să vină alte sute și s-o poarte din nou, acum când e din nou foarte greu și independența e grav încercată.
Ovidiu Ioanițoaia: Mai puțină ipocrizie și mai multă sinceritate.
- Care e cel mai mare regret profesional?
Cătălin Tolontan: Faptul că n-am avut curajul să fac tranziția către alte zone de media. Așa cum au făcut, dau două exemple de jurnaliști excepționali de presă scrisă reconvertiți: Vlad Petreanu sau Dragoș Stanca. Vlad a mers în TV și acum în radio, unde este un moderator de o rigoare enervantă. Iar Dragoș este unul dintre inovatorii internetului nostru, care se visează mereu plantator și termină prin a culege bumbacul. Dacă aș fi avut cutezanța de a face ce au făcut ei, poate că n-aș mai fi avut un motiv rezonabil să refuz, de pildă, asocierea cu o nouă echipă la TVR. Cred în continuare că presa noastră nu se poate face bine fără un TVR, un RRA și un Agerpres libere și competente. Media publică cheltuiește peste 250 de milioane de euro pe an, sunt resurse imense consumate pe mize mici în materie de serviciu public. Inclusiv faptul că nu se unesc, ca să devină o platformă multimedia, e o insultă pentru banii contribuabililor.
Ovidiu Ioanițoaia: Că a vândut Adrian Sârbu ProSportul în 2003. Începuse să arate ca un ziar de talie occidentală.
- Ce impact a avut asupra carierei voastre apariția Internetului?
Cătălin Tolontan: Franklin Foer, fostul redactor-șef al revistei New Republic, își descrie experiența cu un mogul al internetului într-un articol pentru The Atlantic. Finalul poveștii este: „The audience for journalism may be larger than it was before, but the mind-set is smaller”. Am lăsat citatul în engleză pentru că „îngustarea de mind-set” mi se pare valabilă oricum ai traduce-o: îngustarea modului de a gîndi, a mentalității sau a stării de spirit. Internetul e fantastic, dar, în absența faptelor, rămânem prizonierii propriilor păreri și convingeri.
Ovidiu Ioanițoaia: S-a întâmplat târziu, dar cu efecte nedorite. Nu cred că Internetul va ucide printul, dar îl va înghesui tot mai tare.
- Ce articol/ material etc din media de la noi v-a făcut să tresăriți cel mai recent?
Cătălin Tolontan: Articolul din Ziarul Financiar de luni, 11 septembrie, în care Mirabela Tiron scrie că jumătate din spitalele Ministerului Sănătății din București continuă să aibă manager interimar la aproape un an de guvernare. E genul de observație aparent măruntă, care nu face audiență, dar care definește presa de serviciu public. Pentru că efectul interimatului este lipsa de asumare într-un domeniu vital precum sănătatea publică.
Ovidiu Ioanițoaia: Multe, imposibil de ales. Să zicem, aleatoriu, textul lui Pleșu de retragere dintre rubricanzii Adevărului. Omul chiar e un bijutier al cuvintelor.
- Ce vă face să citiți un articol până la capăt în 2017 – titlul, semnătura, subiectul?
Cătălin Tolontan: Subiectul.
Ovidiu Ioanițoaia: În ordine, semnătura, titlul, subiectul.
- Care e prima sursă de presă pe care o verificați când vă treziți?
Cătălin Tolontan: HotNews, GSP, New York Times.
Ovidiu Ioanițoaia: Internetul. Știri sportive, știri.
- Cum reacționați când citiți comentarii nefavorabile la adresa voastră?
Cătălin Tolontan: Îmi potolesc freamătul interior, spun o mantră, mă bucur și încerc să iau ce e corect în critici. De laude mă tem, pentru că laudele te pot sminti.
Ovidiu Ioanițoaia: Unele mă amuză, altele mă necăjesc. Din păcate însă, multe înjură la comandă, din răutate sau din invidie, de aceea le citesc din ce în ce mai rar în ultima vreme.
- Vorbind despre jurnaliștii din România, cine e pe primul loc?
Cătălin Tolontan: Sunt multe categorii. La creator de echipe și de climat, cred că Ovidiu Ioanițoaia rămâne lider. E un Ion Cristoiu de nișă, dar Ioanițoaia a decis să facă asta permanent. Să stea în redacții, să aducă știri, să polemizeze cu noi. Pe reportaje îi admir pe cei de la Recorder, la materiale de profunzime îi citesc cu invidie profesională pe fetele și băieții de la Decât o Revistă, Casa Jurnalistului și Dela0. Ei, plus RISE, VICE, PressOne și alte platforme noi, înseamnă enorm. Îmi doresc să se transforme în redacții, adică în medii mature și un pic mai mari. Nu că ei ca jurnaliști n-ar fi maturi acum, dar instituțiile contează. E nevoie să treacă proba timpului în materie de libertate și de model de business. Pe televizor îmi place mult Dragoș Pătraru, care are înțelepciunea și modestia de a folosi o echipă cu har în spatele lui și asta se vede. Îi va fi greu la TVR, însă e genul lui să lupte. Evit să-i enumăr pe colegii pe la gsp, deși comit o nedreptate la adresa talentului lor. Citesc cu nerăbdare „Cațavencii” și, deși mi se pare că a scăzut, „Kamikaze”. Citesc și privesc consistent și, totodată, selectiv, încercând să iau ce e bun din fiecare. Nu susțin cauzele și nici descrierea lumii marca Mircea Badea, dar îi apreciez puterea discursului, stilul logic și umorul amar. Și voi încheia cu un nume pe care-l văd rar recomandat. Răzvan Boanchiș scrie în „Național” lucruri cu care, în trei sferturi din cazuri, nu sunt de acord. De fapt, mă critică frecvent și foarte bine face. Dar Boanchiș e în stare, cum spunea un ziarist pe vremuri despre Hagi, să dribleze un adversar și în cabina telefonică. Îmi e superior în materie de concizie și scriitură modernă. În 15 rânduri, el surprinde o lume.
Ovidiu Ioanițoaia: În percepția mea, Cătălin Tolontan și, deși din alt registru, Patrick Andre de Hillerin. Pe TV, cu toate exagerările lui, Radu Banciu. În același registru, Răzvan Boanchiș.
- Mă puteți găsi și pe pagina de Facebook a blogului.
