Voce inconfundabilă a marii literaturi spaniole contemporane, Macarena Santos y Torres, cunoscută drept Care Santos, e cea mai însemnată scriitoare străină pe care o cunosc. Am avut ocazia să o văd de două ori la București pe câștigătoarea celui mai important premiu literar catalan („Premi de les Lettres Catalanes Ramon Llull”) – la prezentarea cărților sale „Aerul pe care îl respiri” și, respectiv, „Poftă de ciocolată”. Pe ambele, cărora li se adaugă „Încăperi ferecate”, le-am citit fără să le pot lăsa din mână – absolventa de Filologie și, ulterior, jurnalista culturală scrie o proză captivantă.

Am ascultat-o cu plăcere și atenție, la Humanitas de la Cișmigiu, pe scriitoarea în vârstă de 46 de ani. De fiecare dată, am plecat cu gânduri care nu-mi dau pace („a scrie înseamnă să înveți să conviețuiești cu singurătatea”;  „nostalgia e prețul pe care-l plătim pentru că am fost cândva fericiți”) și cu promisiunea de a citi tot ce publică această autoare ale cărei apariții în fața publicului român conturează o persoană luminoasă, directă și caldă.

De ce scrieți?

Pentru că ficțiunea e locul meu preferat din toată lumea.

Care sunt obiceiurile dumneavoastră de lucru? Câte ore pe zi scrieți?

Încep să scriu dis-de-dimineață și o fac până la prânz. Corectez, citesc și mă documentez după-amiaza.

Folosiți computerul, mașina de scris ori stiloul?

Scriu totdeauna pe computerul meu. Folosesc un stilou și o agendă Moleskine ca să îmi notez ideile. Mai am vechea mea mașină de scris, dar n-o mai folosesc. Stă în permanență sub biroul meu. Mă veghează.

Ce vedeți pe fereastră când lucrați?

Chiar nimic, deoarece am în față un perete când lucrez, unul portocaliu. Dacă mă întorc și mă uit, pot vedea marea și o parte din orașul meu, Mataró.

Cum verificați întâmplările reale la care vă referiți în scris?

Mă documentez foarte multă vreme. Luni, poate chiar ani. E o muncă adorabilă, deși foarte grea.

Când ați știut că veți face asta tot restul vieții?

La 8 ani visam să fiu scriitoare. La 16 ani credeam că sunt scriitoare. La 25 de ani am avut de luat câteva decizii importante pentru a deveni una. N-a fost ușor, m-am gândit mult la asta.

Ce-ați făcut cu primii bani pe care i-ați câștigat din scris?

Am luat două bilete la Cancun și m-am dus în luna de miere.

Ați schimbat ceva vreodată într-o carte doar pentru că așa v-a cerut agentul dumneavoastră?

Ascult sfaturile oamenilor care știu să mi le dea, iar agentul meu este una dintre aceste persoane. Dar niciodată nu schimb nimic fără să mă gândesc înainte de multe ori.

Ce i-ați spune cuiva care nu știe că sunteți și poetă?

Nimic, poezia nu poate fi explicată. Trebuie să o citești și să o lași să te emoționeze.

Cine e cel mai mare scriitor pe care-l cunoașteți?

Cunosc mulți pe care îi admir. Citesc de obicei operele publicate ale autorilor în viață, contemporani. N-aș putea să spun care este cel mai important.

Ce v-a inspirat să scrieți „Nu de roze, de spini am nevoie”?

Nu-mi amintesc exact. Poezia mea este emoția unei clipe, care e produsă de lucrurile pe care le aud, le văd și le simt. Deși, în general, mi se par mai interesanți spinii (durerea) decât trandafirii (plăcerea). Înveți mai mult de la primii decât de la ultimii.

Știu câteva cuvinte în catalană, „pots venir um moment” seamănă binișor cu limba română!. Pe una dintre cărțile dumneavoastră mi-ați urat „lectură plăcută”, știți și alte cuvinte în română?

Mi-ar plăcea să pot să vorbesc românește, să pot învăța această limbă. Româna sună foarte apropiat de cele două limbi materne ale mele, catalana și castiliana. Limbile străine reprezintă marea mea pasiune. Din păcate, n-am timp să studiez pe-ndelete. Trebuie să mă mulțumesc cu ceea ce învăț de fiecare dată când vin în România.

Ce le spuneți alor dumneavoastră despre România când reveniți în Spania?

Familia mea știe deja multe despre România, pentru că am fost de câteva ori. Este o țară pe care mi-ar plăcea să o vizităm împreună și sunt sigură că îi va încânta. Încep să o simt ca pe un loc un pic al meu, aceste lucruri se transmit întotdeauna într-un anumit fel.

Care e cel mai frumos oraș din lume, în afară de Barcelona, desigur?

Dac-ar ar fi să aleg unul, ar fi New York. Nu înseamnă că e cel mai frumos din lume, ci doar că îl prefer eu, cel care mă face să mă simt conectată.

Cât de importante sunt premiile pentru dumneavoastră – bunăoară, cel primit pentru „Desig de xocolata”?

Sunt unele premii care au o mare putere de a schimba lucrurile. Premiul Ramon Lull este unul dintre ele și sunt foarte fericită că l-am primit, dar este foarte important ca premiile să nu te orbească. Singurul lucru important e să scrii mai bine în fiecare zi, să ai povești interesante și să-i faci fericiți pe cititori.

Cum vă simțiți dacă citiți pe Internet comentarii negative la adresa dumneavoastră?

Depinde de cei care o spun și cum o spun. Au fost situații în care a trebuit să iau măsuri și am făcut-o. Dacă e vorba doar de un comentariu al cuiva căruia nu i-au plăcut cărțile mele, îl citesc cu mare interes, pentru a putea învăța ceva. Criticile, dacă au motive întemeiate, ajută.

Credeți că jurnalismul digital și așa-numitul jurnalism din rețelele sociale se îndreaptă într-o direcție greșită?

Mă tem că nu sunt o persoana autorizată în domeniu. Cred că e o lume în transformare, care încă își caută drumul.

Lucrați la o carte acum?

Totdeauna lucrez la o carte! Sper să termin noul meu roman în câteva săptămâni.

Foto: Grupo SM

Mă găsiți și pe pagina de Facebook

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

twenty − eighteen =