Ce e mare, negru, zgomotos, face extrem de mult fum și taie morcovii în cinci? Aparatul românesc de tăiat morcovii în patru.

Acest banc face parte din fondul umoristic al unor vecini, cei din Ucraina, și are de-a face cu felul în care suntem percepuți când pretindem că ne pricepem la toate, dar ne iese așa și-așa. Cum ne percepem însă noi înșine, într-un articol mai vechi, pe care îl transcriu.

(10.03.2013) Cu o zi înainte ca Teodor Meleşcanu să împlinească 70 de ani, agenţia de presă a statului român, adică cea plătită din banii noştri, îl intervievează omagial pe senator, rezultând un dialog-fluviu care însumează peste 24.000 de semne. Cât să umpli trei pagini de ziare pe stil nou. Textul n-a fost parcurs nici măcar de către editori, de vreme ce „o tară istorică a politicii româneşti” devine, după strecurarea unei sedile buclucaşe, „o ţară istorică…”, pervertind simpatic sensul enunţului.

Pe lângă nişte pitoreşti comparaţii privind ţinutele şi dotările militare ale dacilor şi ale romanilor de pe Columnă, interviul frapează prin titlu: „Impostura, deşi este o moştenire istorică, niciodată nu a fost ca acum”. Găseşte impostura un mediu fecund în felul de a fi al românului? Imagologia pentru toţi, aşa cum se regăseşte în manualele de şcoală primară şi de gimnaziu româneşti, lasă de înţeles că nu: nu suntem potlogari, ci extrem de cinstiţi şi ne întindem doar cât ne ţine plapuma. Coţcăreala noastră e folclor şi circulă doar oral.

Integrarea României în structurile europene, oricare ar fi ele, ilustrează însă contrariul: ţara noastră e o impostoare în marele concert european. Am fost admişi prea devreme în UE, beneficiul nostru concret fiind posibilitatea de a călători nestingheriţi, pe care am fructificat-o ocupând hălci din Spania şi din Italia, după veacuri în care nu invadasem pe nimeni. În rest, la orice parametri, nu avem ce să căutăm în Europa sub formă statală sau, în orice caz, nu la nivelul anului 2011, ci cu o jumătate de secol mai devreme.

În comparaţie cu statele occidentale, părem abia ieşiţi din război (din păcate, la noi, comunismul a ţinut mult mai mult decât a doua conflagraţie mondială şi a distrus mai mult decât bombardamentele!), de aici derivând una din imposturile ţării care e în UE fără să o merite cu adevărat. Sinteza de faţă, expunând câteva principii ale imposturii româneşti, are următoarea carenţă: ea nu-i identifică pe marii noştri impostori.

Dacă luăm de bune ierarahizările, alcătuite de publicaţii prestigioase, imposturilor de notorietate mondială, descoperim că n-avem fapte lăudabile pe plan global. N-am vândut turnul Eiffel ca Victor Lustig, n-am stat la baza ecranizării „Prinde-mă! Dacă poţi!”, n-am creat schema Ponzi, n-am zis că suntem rude cu Rockefeller precum Christopher Rocancourt, nu ne-am pretins a fi descendenţi ai Romanovilor ca „Anastasia”, nici măcar nu am mimat că am cânta, ca Milli Vanilli.

La scară universală, românii sunt mici impostori. Dar sunt mulţi. Când cârpaciul care se recomandă as în instalaţii sanitare vrea să dreagă şi veioza, e un impostor. Aşijderea: urmăritul general care se face moderator TV; parlamentarul care e atât de incult politic încât nu-şi dă seama că turuie din programul adversarilor politici; măcelarul care are abonament în loja presei de la stadion; slujbaşul ajuns şef al diplomaţiei după ce o viaţă întreagă i-a întâmpinat pe noii miniştri cu mesajul „în sfârşit, diplomaţia română are în frunte un lider”; posesorul de certificat de revoluţionar care a asistat la confruntările decembriste din alt oraş şi după perdea; Nicolae Ceauşescu şi Corneliu Mănescu, puşi să se pronunţe în chestiuni de geopolitică; absolventul de studii superioare stârnind ilaritate la angajare, fiindcă singurul lucru pe care l-a învăţat în facultate e cum să fii direct manager; preoţi fără har şi hirotonie solicitând fonduri pentru te miri ce parohie; ardelencele din Bucureşti care musai toate vând numai produse din Mărginimea Sibiului.

Altă caracteristică interesantă a imposturii româneşti e viteza cu care ardem etapele. La noi, peste noapte, separatistul se face unionist, legionarul ajunge comunist, securistul devine excesiv de bisericos, săteanul – orăşan şi ţaţa – doamnă. Mizantropul se transformă în optimist, proxenetul se impune ca designer, iar politicianul de stânga – ca un om de dreapta din faşă. Dar când a fost autentic? Şi câtă evlavie poate demonstra cineva care a fost practicant al eticii socialiste?

Prin extensie, şi ceea ce facem sunt tot imposturi, de la contractele iniţiale care nu mai seamănă cu originalul după semnarea actelor adiţionale, trecând prin legea organică metamorfozată radical la publicarea normelor metodologice, până la zgârie-norii care în PUZ-urile aprobate erau nişte viluţe. Când guvernatorul Isărescu acuză că suntem ţara cu cele mai multe proiecte neterminate, dintre care 40.000 sunt cu bani de la buget, nu ne spune de fapt că suntem impostori, demarând acţiuni pe care e clar că nici nu intenţionam să le încheiem, ci doar să ciupim, să ne băgăm în faţă, să încercăm să profităm, că aşa face toată lumea pe aceste meleaguri?

Dar să încheiem acest fals tratat de impostură românească, deoarece nu are pretenţii exhaustive, într-o notă optimistă. Au dreptate cei care constată că la noi nimeni nu pare să facă ceea ce se pricepe, în schimb, avem păreri extrem de pertinente despre tot ceea fac ceilalţi. Cu toate acestea, mergem înainte, cum au spus fetele de la Oltchim perseverând în rezultate negative.

DISTRIBUIȚI

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

one × 1 =