Cine are nevoie de „Rața sălbatică” a lui Ibsen în 2015?

De bună seamă că, întâi de toate, un teatru precum Bulandra, al cărui prestigiu obligă înnobilarea stagiunii cu o montare după un clasic, Henrik Ibsen. Apoi, necesitatea unui nou examen de maturitate pentru tânărul regizor Peter Kerek, care știe că pentru a ajunge în liga celor cu care a lucrat – Ciulei, Șerban, Purcărete  – e cazul să regizeze și spectacole clasice, fără succes facil, prefabricat, la public și fără „floricele”. Or, în viziunea lui Kerek, „Rața sălbatică” e un spectacol curat, lung, dar nu lungit, care-i conferă lui Ibsen o contemporaneitate naturală derivând din universalitatea scrierilor sale, nu căutată. Deopotrivă, cursivitatea aproape spartană, vetustă, aparent fără intervenție regizorală, a narațiunii e în spiritul abordării dramaturgului, care folosise în mod deliberat un limbaj simplu, al clasei de mijloc, în scriere.

Și distribuția, impecabilă, avea nevoie de această versiune a „Raței sălbatice”. Șerban Pavlu, întruchipându-l pe incurabilul campion al adevărului Gregers, iese de sub mantia unui registru înșelător, al tandru-durului (cum riscă să fie perceput actorul) și construiește cu migală, sub îndrumarea lui Kerek, portretul idealistului gata să moară cu dreptatea de gât. Nobilul și incoruptibilul Gregers Werle s-ar lepăda de sine cu dragă inimă pentru a se întrupa într-un câine ce aduce la suprafață rațele sălbatice care au fost rănite, chit că lumea îi va râde în nas (în piesa lui Ibsen, Gina Ekdal își va fi întrebat fiica dacă nu i s-a părut ciudată dorința lui Gregers. Doar că Hedvig nu poate găsi ciudat limbajul figurativ al lui Gregers – exaltarea sa e cea mai apropiată de o adolescentă ce va sfârși prin a înțelege greșit metafora sacrificiului).

Gheorghe Ifrim, intrând în pielea „loser”-ului perfect Hjalmar Ekdal, avea cu siguranță nevoie de acest rol pentru a ieși dintr-o etichetare incluzând referințe culturale nemăgulitoare (chiar la premieră am auzit, în spatele meu, vorbindu-se despre „tipul din Las Fierbinți”). Pericolul cantonării într-un stereotip îi paște chiar și pe cei ce-și transformă registrul în vocație, iar Ifrim e un comic înnăscut. Cu acest rol, el își testează potențialul actoricesc fără aplauzele și hăhăielile ce vin garantat la celelalte roluri. Rezultatul  e aidoma spectacolului gândit de Kerek: corect, însă nu răvășitor.

Gheorghe Ifrim, văzut de Radu Sandovici
Gheorghe Ifrim, văzut de Radu Sandovici

În rolul bătrânului Ekdal, Constantin Cojocaru e un „secundar” de clasă. În general, evit comparațiile în cronicile despre teatru, însă în acest caz m-aș încumeta să-i așez prestația alături de cea a altui mare actor al rolurilor mici – Vasile Nițulescu, bunicul Ekdal din montarea  de acum trei decenii a Soranei Coroamă Stanca de la Teatrul Mic: aceeași mare dezamăgire ghicită din privire, același miraj al subterfugiului ce face un fost mare vânător să nu mai tragă după urși, ci după iepuri, și nu în pădure, ci în brazii uscați de la mansardă.

Memorabil fără efort și simțindu-se ca peștele în apă în pielea scepticului, prozaicului și crudului doctor Relling e Adrian Titieni. Voluptatea și seninătatea cu care rostește adevăruri, dar de cu totul alt tip decât cele enunțate de romanticul eremit Gregers („i-ai luat omului minciuna, i-ai luat și fericirea”), îl fac pe Titieni să umple scena.

În fine, dar deloc în ultimul rând al evidențierilor, Ioana Anton e o Hedvig credibilă și energică. Lasă impresia că n-a ieșit din indicațiile regizorale, ceea ce pentru o tânără actriță e o provocare, și izbutește să dejoace lesnicioasa comparație cu rața sălbatică despre care nimeni nu știe încotro se duce: actrița se îndreaptă spre roluri de referință.

Ioana Anton și intrarea spre un tărâm al iluziilor
Ioana Anton și intrarea spre un tărâm al iluziilor

De acest spectacol avea nevoie și Octavian Neculai, ale cărui remarcate realizări nu mai sunt doar ale unui scenograf mustind de talent. Transformând podul într-o podea pe care personajele și obiectele glisează într-un echilibru fragil, Neculai devine Scenograful. Așijderea,  joaca, hobby-ul, cum vreți să le spuneți, ale lui Alexandru Darie cu reflectoarele. Când scândurile podelei-mansardă („dar oare e acesta un simplu pod?”, o va întreba Gregers pe Hedvig, încurcându-i și mai tare mințile) sunt penetrate de un fascicul luminos, zărim conturul unui misterios și prin urmare fascinant spațiu al iluziilor. Luminile lui Ducu atrag, îmbată simțurile, manipulează.

Sunt sigur că de această „Rață sălbatică” are nevoie inclusiv bloggerița care a aflat abia la premieră că Bulandra are mai multe săli, nu doar la Izvor, ci și-n Icoanei. Ba și cei care cred că adevărul și dreptatea nu sunt necesare, iar fericirea clădită pe iluzii are picioare mai lungi decât minciuna.

Aplauze meritate pentru un spectacol bun. Fotografii: Radu Sandovici pentru Teatrul Bulandra
Aplauze meritate pentru un spectacol bun. Fotografii: Radu Sandovici pentru Teatrul Bulandra

 

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ