Fericirea obligatorie, cu Norman Manea și Irina Păcurariu

Jurnalista Irina Păcurariu l-a vizitat în SUA pe scriitorul Norman Manea, rezultând un dialog cu totul special, ce va fi difuzat duminică, 17 aprilie, de la ora 18.25, la TVR1. La rândul meu, am invitat-o pe Irina Păcurariu să ne introducă în culisele unui interviu-eveniment.

Jurnalista a prefațat astfel dialogul său cu marele sciitor„Poate nu l-ați citit niciodată. Sau nu aveți de gând s-o faceți. Aparent, poate nici nu e esențial. Dar, dincolo de asta, e de ascultat și pentru că a dormit patru ani pe o masă, împreună cu alții, fără să spere, să viseze sau să știe de ce. Avea 5 ani când din copilul născut la marginea Sucevei, a devenit brusc evreu. Și a fost deportat cu toți ai lui în Transnistria. La 50 de ani a luat-o de la capăt într-o lume nouă, pe un alt continent, fără ca măcar să fi știut engleza. Acum predă la Bard College, unul dintre cele mai liberale colegii din SUA și nu mai numără nici premiile, nici limbile în care e tradus. Sunt destule. Poate că Norman Manea a obosit. Sau poate nu.”

Irina, Televiziunea publică va difuza în weekend un interviu pe care i l-ai luat scriitorului Norman Manea. Care e povestea din spatele acestui dialog?

Ca de obicei, întâlnirile care contează cu adevărat au povești extrem de umane. L-am văzut pentru prima dată la o gală a scriitorilor pe care o prezentam. Era vorba de FILIT, evenimentul care a adus acum 2 ani pe scena superbului Teatru Național din Iași o galerie absolut fabuloasă de scriitori. David Lodge sau Guillermo Arriaga, fostul scenarist a lui Alejandro Gonzales Innaritu, s-au întâlnit cu Herta Muller sau Mircea Cărtărescu. Unul dintre invitații speciali a fost Norman Manea și țin minte că nu funcționa difuzorul din cabină, așa că m-am dus în sală să-l ascult. Încă de la primele povești, pentru prima dată în viață mi-am scos telefonul și am început sa notez cuvinte, idei din ceea ce spunea. Din păcate, aparatul l-am schimbat și au dispărut și vorbele scrise atunci. Acest „unchi din Europa de Est”, cum îi spun americanii, se dovedea un incredibil povestitor. Folosea cuvinte de o forță șfichiuitoare și evoca, cu o desăvârșită limpezime, secvențe pe care le trăise cu 70 de ani în urmă. Imaginea cu copilul care la 9 ani avea deja 4 de viață într-un lagăr de deportare și care reușește să o ia de la capăt și să dea deoparte o tragedie cumplită când descoperă într-o carte de Ion Creangă că există zâne și Feți Frumoși și că doar în cărți tu poți deveni tot ce nu îți închipui, s-a completat cu iluzia vieții fără sfârșit, a bucuriei, a râsului în timpul unui Bâlci de 19 Iulie, ziua de Sf. Ilie, și ziua lui de naștere. Secvența se petrecea la Fălticeni, un orășel la 20 de kilometri de Suceava, unde fratele tatălui lui era directorul liceului și unde s-au oprit el și părinții când s-au întors din Transnistria, după terminarea războiului, în 1945. Coincidența totală este că după cateva zeci de ani și eu, copilul care mi-am făcut vacantele la bunicii din Fălticeni, am descoperit fantasmele și fantasticul lumii la același bâlci de Sf. Ilie. Destul cât să-mi propun să revăd autorul „Întoarcerii huliganului”, romanul autobiografic tradus în mai mult de 20 de limbi, care a luat cele mai importante premii de literatură în SUA și Europa.

Ce te-a impresionat cel mai mult pe parcursul întâlnirii?

Cred ca am fost complet sedusă în primul rând de relația cu soția lui. „Noi unde megem, Cella?”o întreabă când iese pe ușă. Chiar dacă știe foarte bine ce are de făcut. Cella Manea este soția, busola, șoferul, indicativul de la adresa de email. Este, chiar dacă discret, destinatarul lui absolut. Au aproape 50 de ani de căsnicie și complicitatea lor este dincolo de orice înțelegere superficială. Poate de asta am și pus acest titlu, în afară de faptul că este numele unui volum de nuvele de-al lui. Pentru că relația lor, starea lor de comuniune și comunicare o impunea.

Manea îți mărturisește că a plecat din România când „fericirea era obligatorie”. Chiar, cum trăiai tu înainte de 1989 – ce te făcea fericită la Iași?

Primul lucru care imi vine in minte e momentul magic în care se afla în oraș că „s-au băgat pantofi la Romarta”. Luam primul tramvai, după ce o sunam pe mama ca să fac rost de ceva bani și o zbugheam să mă așez la coada. Nu o singură dată am plecat acasă cu două perechi identice de încălțări, fie ca erau cizme-preferatele mele, fie cine știe ce balerini, pentru simplul motiv că nu găseam modele diferite, mărimea potrivită.

Vorbind despre America, Manea n-a socotit-o niciodată a doua casă, ci mai degrabă un hotel.

La el hotelul este o metaforă, sau cel puțin așa îmi place să cred. Atât timp cât scrie mereu doar în limba română este ușor de priceput la ce se referă când spune astfel despre America. Poți accepta energia unui loc, perfecțiunea lui – dacă ne referim la faptul că una dintre cele două locuințe americane ale lui Manea, care este la Bard College, o universitate liberală aflată pe malul râului Hudson, la cam două ore de New York, este o fostă cabană, renovată superb de curând de sora Cellei, arhitectă la Washington.

Locul este absolut incredibil, plin de cărți și de soare, pe un deal unde se odihnesc amiezile blânde de toamnă, situat într-un campus votat de multe ori drept cel mai frumos din Statele Unite. Profesor de literatură europeana la Bard, Norman Manea petrece acolo mare parte din timp și pare că îi și priește foarte mult. A și asimilat de altfel locului denumirea de Bucovina pe Hudson.

Ce te motivează să bați planeta ca să faci un interviu?

De ce nu? Mulți ar spune că orice călătorie e o plimbare de plăcere, noi, care știm ce înseamnă să mergi la drum pentru muncă, mai știm și că nu este deloc așa. Ca să îți dau un exemplu, pentru întâlnirea cu Norman Manea am avut 3 zile și jumătate, timp în care, chiar și în cea mai mică dintre pauze, am fixat câte o filmare. De asta suntem acum în faza de difuzare și pentru o nouă serie „România deșteaptă”, la New York de data asta, care aduce împreună 10 tineri români incredibil de educați, realizați, inteligenți. Fiecare a decis la un moment dat să cucerească lumea și fiecare a bifat deja asta. Toți au reușit prin forțe proprii, mai ales că au plecat din familii care nu și-ar fi permis niciodată să îi trimită peste ocean și nici n-au visat măcar asta pentru copiii lor. Aproape că am reflexul de a căuta astfel de români. Îi verific, iau referințe, caut să îi cunosc și să le rup din programul lor complicat de viață pentru o întâlnire. Poate sunt prea optimistă, dar continui să cred că astfel de exemple, prin care se dovedește că românii nu sunt cu nimic mai prejos de alții, că pornim cu șanse egale în orice lupta, pot folosi. Mai ales celor la început de drum, mulți fiind apăsați de prejudecata că suntem născuți la est de est, fără noroc și fără viitor.

Ce ar avea de învățat un adolescent român, în epoca digitală, din interviul tău cu un scriitor septuagenar, plecat din țară de o viață de om?

În primul rand își poate lua o definiție reală a fericirii, dincolo de dicționare, care nu e consemnată în niciun manual și poate nici chiar de net. Sau poate căuta cu un Google informații în plus despre deportare, exil, Orhan Pamuk sau Ismail Kadare care sunt și ei pomeniți. De ținut minte este că am spus povestea unui om, nu a unui evreu oprimat sau a unui geniu de neînțeles. Un om cu valori, cu slăbiciuni și atuuri, care se întâmplă să scrie lucruri traduse în 25 de limbi. Și poate asta ar putea aduce și nota de senzațional care să provoace. Dacă atâția se chinuie să-l înțeleagă și el scrie doar în română, adica atât de ușor de citit, poate merită încercat, nu?! De asta m-am și dus cu „Întorcerea huliganului” – romanul autobiografic-emblemă al lui Norman Manea – într-o mare agenție de PR și i-am provocat pe cei de acolo să facă o primă lectură. I-am filmat, vor apărea în montaj și sunt cea mai buna translare către generația care contează, adica aceea de mâine.

Într-o carieră întreagă, poți aproxima câți scriitori ai intervievat? Ai interviuri favorite cu aceștia?

Nu foarte mulți, dar există. Aș spune că cea mai specială a fost întâlnirea cu Liliana Angheluță, menajera româncă obligată să plece la muncă în Italia ca să-și țină în viață familia. Ascultă Vivaldi și Beethoven, a luat cu ea Biblia și Cervantes, e complet specială și mă bucur mult că am cunoscut-o. Cartea ei, „Exodul mamelor”, în care dezvaluie avatarurile muncii „la stăpân”, nu a provocat doar dezvăluirile altor zeci de femei cu destin similar, a fost și punct de plecare pentru seria pe care am făcut-o pentru TVR.

Ai făcut vreun interviu cu un scriitor a cărui operă nu te-a mișcat?

Cum spuneam, nu am multe exemplificari.

Mai citești literatură română? Care e ultima carte care te-a marcat?

Da, câteodată cu mare plăcere. Mi-a placut tare „Fetița care se juca de-a Dumnezeu” a lui Dan Lungu.

În România, tocmai a fost incendiată cartea unui scriitor – cum ai perceput acest fapt?

Ridicol, primitiv, isteric, degradant, de nebăgat în seamă.

Pe cine ți-ai dori să intervievezi și n-ai apucat până acum?

Am făcut doua ediții speciale numite „Scrisori pentru Președinte”, difuzate în cele două duminici ale ultimelor alegeri prezidențiale. Oameni simpli, antreprenori, artiști, jurnaliști, scriitori, vedete spuneau ce așteptări au de la cel/cea care urma să conducă țara. După un an și jumătate, încă nu am si un punct de vedere de la omul în care s-a investit atâta speranță, adică de la actualul președinte Iohannis.

Cineva definea jurnalismul ca fiind literatură făcută în mare grabă, ești de acord?

Nu prea cred, e pur și simplu o formă de aroganță a prezentului. Adică, da, lucrurile se întâmplă. De cele mai multe ori absolut anonim și fără efect, dacă n-ar exista jurnaliștii. Ne place sau nu, jurnalismul are un rol mult mai acut decât literatura. Nu discut calitatea sau profunzimea schimbărilor pe care le produce presa în cei cărora le este adresată informația transmisă, mă refer mai ales la numărul celor cărora le schimba idei, percepții, uneori chiar și viața.

Ești o jurnalistă reputată. Din perspectiva experienței, crezi că media se îndreaptă într-o direcție corectă?

Este complicat, dar media nu poate fi decât oglinda realității. Ți se pare că lumea e în direcția bună? Sau că ordinea mondială e așa cum ne asteptăm? Media, ca și societatea, politica sau economicul nu au altă șansă decât să se adapteze.

Ești pregătită să îți transmiți interviurile live pe Facebook?

Oh, da. Sunt și în faza de lucru cu un site în care să poată fi mult mai vizibil ceea ce fac. De mine se lipesc poveștile în fiecare zi, e păcat să le spun doar celor foarte apropiați.

Ce planuri ai în perioada următoare – mă refer la proiecte de amploare, cum a fost, de exemplu, povestea familiei Bodnariu din Norvegia.

Azi dimineață citeam că Woody Allen a spus la un moment dat că „doar nebunii își fac planuri”, ceea ce îmi convine de minune. Nimic nu-i mai frumos decât să te lași dus de valul de moment, mai ales că România nu duce lipsa de subiecte. Fără glumă, aș vrea să aflu mai multe despre lumea copiilor autiști, despre lupta părinților, despre răbdarea sau evadările psihologilor. La asta lucrez.

Care e ce mai bună parte a navetei Iași-București?

Update: deși am păstrat casa de la Iași, locuim acum la Piatra Neamț, mai exact la câțiva kilometri de oraș, pe un deal deasupra mănăstirii Bistrița, o ctitorie din secolul XV. Cea mai buna parte a navetei? Ce să fie? Drumul, ce poate fi mai frumos decât să ai în față un drum de dus până la capăt?!

– mă găsiți și pe Facebook horiaghibutiu.ro.