Am râs cinstit și am aplaudat așijderea, adică nu de complezență, piesa „Tarelkin” a aristocratului rus Aleksandr Vasilievici Suhovo-Kobîlin, regizată de Gelu Colceag și jucată pe scena Teatrului Nottara, în cadrul Festivalului Internațional FESTin pe Bulevard (București, 8-17 octombrie).
În timp ce urmăream această ultimă parte a trilogiei lui Suhovo-Kobîlin (și cea mai cenzurată, a fost jucată în Rusia, pe timpul vieții autorului, doar în 1899), mi-a venit în minte, din cine știe ce cotlon al memoriei, un colaj făcut de Ion Popescu Gopo pentru revista „Cinema”. Să tot fie vreo treizeci de ani de atunci. Gopo desena vreo 24 de ipostaze ale umorului, punându-și celebrul personaj să surprindă fațete ale râsului: fin, cavernos, cretin etc. Am pomenit de acest episod întrucât actorii distribuiți de Colceag în această satiră/ comedie bufă ilustrează, la rîndul lor, tipuri distincte de umor.
Dar înainte de a a-i caracteriza pe actorii care mi-au reținut atenția, o necesară erată la cronica unui critic bolșevic de la 1917, la care Suhovo-Kobîlin n-a mai putut răspunde întrucât plecase nu doar din Rusia, ci și dintre cei vii (1903, pe Riviera Franceză, ce loc splendid în care să trăiești și, da, să și mori). Cronicarul vremurilor noi a considerat că piesa, scrisă de A. V. Suhovo-Kobîlin între 1857 și 1869, ar fi un epitaf al Rusiei pre-Revoluționare. S-a înșelat amarnic: „Moartea lui Tarelkin”, cum s-a numit în original, nu e despre un om sau o lume care moare, ci despre imortalitate. Tarelkin e nemuritor, aidoma tarelor pe care le-a biciuit autorul și care n-au fost defel apanajul Rusiei țariste: corupția, abuzurile, ignoranța, violența îndreptată împotriva semenilor au cunoscut o regretabilă, dar plenară dezvoltare în Uniunea Sovietică și, de fapt, oriunde a fost exportată „ciuma roșie”.
Și acum, actorii. Revelația serii – pentru mine, căci nu-l mai văzusem pe scenă – e Marius Gâlea, în dublu rol: Kandid Kastorovici Tarelkin și Sîla Sîlici Kopilov. Sigur că fiind vorba despre o farsă, atunci când intră în pielea vârstnicului Kopilov, Gâlea apelează la tușe groase și voce subțire. E un exercițiu actoricesc simplu,dar care merge la sigur în provocarea hohotelor de râs. Când e însă Tarelkin, Gâlea denotă inteligență a rostirii, simț al gagului, fler al gesticulației ce provoacă irlaritate. Cum regizorul le-a rezervat fiecărui actor cu rol important câte un mini-recital ca al membrilor unei trupe rock într-un concert live, Gâlea are momente în care confiscă spectacolul. Pentru un actor tânăr, această libertate poate fi înșelătoare, îndeobște e interpretată drept o invitație la histrionism și riscă să se transforme într-un sfert de oră de glorie banal. Dar Marius Gâlea pare să-și cunoască lungul nasului actoricesc și iese basma curată dintr-o partitură dificilă și, poate mai important, iese nestrivit de personalitatea copleșitoare a colegilor de scenă.
Doru Ana, de prisos să menționez, e un actor sadea al scenei românești. Atunci când e Varravin (numele rusificat al lui Baraba, tâlharul), Ana e negativul suprem. Actorul se complace cu sârg în această ipostază și apelează la o paletă umoristică largă – ton, atitudine, zicere – pentru a schița ticăloșia nudă. În rolul creditorului evreu, Ana își îndulcește glasul cu bemoli mieroși, iar accentul său face toți banii. Doru Ana ar fi amuzant și dacă ar avea drept partener de dialog un mineral. E hâtru, e stăpân pe sine, pariez că într-un concurs de strîmbături piatra ar râde prima.
Radu Gabriel, aici și nu numai aici, e one-man-show. Nu pentru că suntem vecini de cartier îl consider pe acest mustăcios simpatic foc o sursă de umor inepuizabilă: pur și simplu, face comedie cum respiră. Hazul lui Gabriel e fizic, e fizionomic, gestual. Pe scenă, e un titirez. Chiar și trucurilor învechite – cum să nu râzi de-o uniformă care mai e și șleampăt purtată? – actorul le dă un ștaif nou de parcă ar fi prima dată când se face așa ceva pe scenă. Radu Gabriel are la buzunarul mic un filon comic ce trebuie exploatat la sânge de teatrul românesc.
Al patrulea remarcat, într-o ordine pe cât de subiectivă, pe atât de aleatorie, e Vlad Logigan, cel ce asigură și coregrafia, un show de sine stătător, al acestei farse, rudă bună cu „Scapino”. Expresivitatea feței, a vocii și a gesticulației sunt haruri genuine ale tânărului actor. Vlad e ucigător de hazos când vorbește pițigăiat, dar asta poate oricine. Când tace, însă, Logigan face ce fac puțini: pe fața lui vezi smiorcăiala lui Stan Laurel, expresia încremenită a lui Buster Keaton, iar dacă și-ar roti și ochii, l-am vedea și pe Rowan Atkinson.
Sintetizez: ofertanta piesă rusească prilejuiește o reușită comedie românească. „Tarelkin” e un spectacol care i-ar smulge un surâs și unui samovar. Un festin de umor pe Bulevard.
Acest spectacol din cadrul Festivalul Internațional de Teatru Fest(in) pe Bulevard a fost oferit de Staropramen.
