„100 de români care mă inspiră” e un proiect personal, care marchează Centenarul Unirii. N-are nimic festivist în sine și nu e asociat niciunei celebrări a statului sau vreunei campanii – e, pur și simplu, alegerea mea de a prezenta oameni speciali din țara în care, ei bine, am ales să trăiesc.
Veți găsi în această rubrică, zilnic, până pe 1 decembrie 2018, niște oameni care mă inspiră și cărora le-am pus același set de întrebări. La final, acest mozaic uman va recompune, într-un fel, și țara care mă reprezintă.

Marele campion român Horia Tecău e primul nume care-mi vine în minte când mă gândesc la termenul „profesionist”. Sigur, ca să ajungi numărul 1 mondial, să câștigi la Wimbledon, să fii port-drapelul României și să iei o nespus de prețioasă medalie olimpică e nevoie de talent și să-ți sacrifici cei mai frumoși ani. Dar știți care e șpilul? Horia e un băiat atât de serios încât nu consideră că a făcut vreun sacrificiu. El a făcut doar ce avea de făcut. Și mai are atâtea…

Ce i-ai spune despre tine cuiva care nu te cunoaște?
Ask me anything.

Care este persoana cea mai apropiată de tine?
Părinții mei. Ei sunt cei care m-au susținut mereu, mai ales în anii cei mai importanți ai copilăriei, cei în care eram plin de frici și de dubii în legătură cu tenisul. Tatăl meu, de exemplu, a fost mereu lângă mine în momentele de cumpănă și de ezitare și a crezut în mine. El este încă susținătorul meu numărul 1, nu pierde niciun punct din meciurile mele.

Cine ți-a făcut cel mai mare bine? Dar tu cui i-ai făcut cel mai mare bine?
Fără familia mea nu aș fi ajuns sportivul și omul care sunt astăzi. Tata, fost baschetbalist, este cel de la care am moștenit calitățile atletice, iar mama a fost mereu cea care se asigura că am lecțiile făcute și că nu rămân în urmă cu școala, care-mi aducea aminte că am și prieteni și bunici, nu doar antrenamente, care m-a învățat să găsesc un echilibru între ce se întâmplă pe terenul de tenis și ce se întâmplă în afara lui.
Vreau să cred că le fac bine copiiilor pe care încerc să-i ajut prin proiectele umanitare în care mă implic și prin poveștile și sfaturile din cartea mea, „Viața în ritm de tenis”.

Dacă ar fi să alegi un episod din viața ta de până acum pe care să-l povestești nepoților la bătrânețe, care ar fi?
Victoria din 2015, de la Wimbledon. A fost momentul în care mi-am depășit limitele, în care am câștigat o luptă cu mine însumi. În acel moment, am învățat o lecție care-mi va folosi toată viața și abia aștept să le-o împărtășesc.

Un moment în care ai simțit că s-a prăbușit lumea peste tine și cum l-ai depășit?
Am trăit un moment dificil anul acesta, când, din cauza accidentării la piciorul drept, am fost nevoit să ratez primul Roland Garros după 10 ani. Dar nu pot spune că s-a prăbușit lumea peste mine, pentru că sunt o persoană optimistă și încerc tot timpul să privesc partea bună a lucrurilor.
Așa că, în perioada recuperării, m-am concentrat pe vindecare, ca să nu risc o agravare a problemei și mi-am amintit că există viață și în afara terenului de tenis. Mi-am petrecut cele 3 luni de repaus cu familia și prietenii, m-am bucurat de locurile mele preferate din țară și am făcut tot felul de activități plăcute pe care le amânam de mult timp.

Despre ce moment din istoria României i-ai povesti unui străin și de ce?
Am două opțiuni, pentru că străinii mă întreabă doar despre două evenimente din istoria României: Primul este legenda lui Dracula și de unde a pornit acest mit, iar al doilea este legat de perioada comunistă și revoluția din 1989.
Așa că sunt foarte bine pregătit să le povestesc 🙂

În ce loc din România ți-ai petrece un weekend cu persoana cea mai dragă?
Am crescut în Constanța, dar mi-am petrecut toate vacanțele la bunicii din Brașov. Așa am ajuns să asociez și acum vacanța cu zona de munte. Acolo reușesc să mă relaxez, să mă detașez, să mă încarc cu energie pozitivă. E locul meu preferat. De aceea aș alege muntele pentru acel weekend.

Ultima dată când te-ai simțit bine că ești român.
Niciodată nu am fost mai cuprins de emoția de a reprezenta România ca la ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Londra, în 2012, când am fost port-drapelul țării noastre.

Ultima dată când te-ai simțit stânjenit că ești român.
Nu mă simt stânjenit, m-am născut aici, sunt român și-mi doresc mai mult pentru toți românii. Sunt o fire optimistă, prefer să vorbesc despre părțile pozitive și să văd partea plină a paharului.

De ce trăiești în România? Te-ai gândit vreodată serios să pleci?
Nu. În primul rând, prin prisma carierei mele, am călătorit dintotdeauna foarte mult. Am descoperit locuri minunate, în multe dintre ele aș putea trăi. Toate au farmecul lor, însă ele nu vor substitui niciodată sentimentul pe care îl am când mă întorc acasă. În plus, simt că am fost pus aici cu un motiv și nu pot părăsi România, pentru mai am multe de făcut aici. Visurile și planurile mele pentru perioada ce urmează după ce mă voi retrage din activitatea competițională se întâmplă în România, așa că acesta este doar începutul.

Ce faci de 1 decembrie de obicei? Sau un 1 decembrie pe care nu-l poți uita.
Pentru mine, este o zi normală. Nu mă simt mai mândru pentru că este ziua națională, la fel cum nu mă simt mai puțin mândru când nu este… Însă un lucru e sigur – find vacanță, mi-ar plăcea să mă plimb prin locurile mele preferate din România.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

4 × one =