„100 de români care mă inspiră” e un proiect personal, care marchează Centenarul Unirii. N-are nimic festivist în sine și nu e asociat niciunei celebrări a statului sau vreunei campanii – e, pur și simplu, alegerea mea de a prezenta oameni speciali din țara în care, ei bine, am ales să trăiesc.
Veți găsi în această rubrică, zilnic, până la sfârșitul anului 2018, niște oameni care mă inspiră și cărora le-am pus același set de întrebări. La final, acest mozaic uman va recompune, într-un fel, și țara care mă reprezintă.

Iarina Taban, un om luminos, aflat cu trup și suflet în slujba binelui, ne dă cea mai frumoasă veste posibilă: bunătatea se propagă. Întreaga stimă pentru această tânără, ar putea muta munții din loc. E fondatoare a programului educațional „Ajungem MARI”, care acordă sprijin nelimitat copiilor defavorizați. Sunt bucuros și emoționat să-i fiu conațional.

Ce i-ai spune despre tine cuiva care nu te cunoaște?
I-aș spune că sunt un om norocos, pentru că fac ceea ce îmi place și prin asta îmi doresc mult să îi ajut pe alții să își găsească drumul și să fie fericiți. Și că sunt și mai norocoasă că am în jur, cu același țel, oamenii implicați, care își suflecă mânecile să ajute și care sunt sinceri și modești în promisiuni, pe care le respectă și chiar depășesc. Și că mă mai fac rapid fericită mersul pe bicicletă, câinii, muzica și tartele cu fructe.

Care este persoana cea mai apropiată de tine?
Soțul meu, care mă susține și înțelege și fără de care nu aș fi putut începe Ajungem MARI. Lui îi mulțumesc pentru că îmi acceptă serile, weekendurile și vacanțele petrecute cu sau pentru copii. Și pentru că mă inspiră cu bunătatea lui, generozitatea lui, răbdarea lui și cu modul în care îi adună pe toți dragi la un loc.

Cine ți-a făcut cel mai mare bine? Dar tu cui i-ai făcut cel mai mare bine?
Mama. Care a investit foarte mult în formarea mea ca om, care mi-a deschis lumea poeziei, a picturii, a dansului, a muzicii, a matematicii și de la care am luat mai toate valorile mele. În jurul meu văd mulți oameni frumoși care mă inspiră și mă ajută când mi-e greu, în special membri din echipă și voluntari.
Nu pot să pun degetul pe un bine memorabil, cel puțin, nu pe unul direct. Ce mă încarcă sunt micile succese ale voluntarilor în formarea copiilor sau chiar în propria evoluție. Poveștile astea parcă apar fix când am o perioadă mai grea și îmi mai dau un pic de energie: „Continuă, asta nu se întâmplă fără munca echipei din spate”. Mai cred și în micile gesturi și îmi propun să le zâmbesc cât mai des oamenilor când merg pe stradă.

Dacă ar fi să alegi un episod din viața ta de până acum pe care să-l povestești nepoților la bătrânețe, care ar fi?
Cred că le-aș da speranță povestindu-le despre cum e luat naștere Ajungem MARI, pentru că au fost atât de mulți oameni care au ajutat, fiecare cu ce a putut și a știut. Cineva a făcut un logo, cineva un website, cineva a dăruit fotografiile, cineva ne-a propus pentru finanțare, unii au înotat, alții au alergat sau au mers pe bicicletă pentru a strânge fonduri, alții au donat biciclete sau fonduri pentru prima tabără. Apoi au apărut coordonatorii din țară, care au pornit proiectul pentru copiii din județul lor și au început să implice comunitatea locală și alți oameni au venit să alerge, să creeze produse pentru târguri, să organizeze excursii și ateliere pentru copii. Acum au început și copiii să dăruiască la rândul lor în comunitate parte din fondurile stranse la târguri locale. Bunătatea asta se propagă.

Un moment în care ai simțit că s-a prăbușit lumea peste tine și cum l-ai depășit?
În seara în care a apărut Ajungem MARI. De două săptămâni lucram într-o organizație în care mi-am pus toata energia și speranțele, dar când brusc s-a întrerupt colaborarea și am văzut cum se spulberă toate planurile mele pentru copii, am simțit că nu mai am aer. Văzusem copiii legănându-se pe podeaua unui centru de plasament și acum nu mai urma nimic pentru ei, niciun proiect, niciun voluntar, nicio speranță? Așa că atunci când mulți prieteni mi-au promis sprijinul în continuare, am prins curaj și am văzut deodată oportunitatea de a crea fără restricții proiectul în care cred.
Mai simt uneori povara că nu fac destul, că nu reușesc să ajut cât ar trebui copiii de aici, că sunt alți copii în lume care au nevoie de mult ajutor, că sunt popoare întregi care au nevoie de educație și unde oamenii suferă. Încerc să mă concentrez la ce pot face aici, dar zilnic simt că ziua ar trebui să aibă mult mai multe ore.

Despre ce moment din istoria României i-ai povesti unui străin și de ce?
Cred că le-aș povesti despre mișcarea de rezistență din perioada comunistă și poveștile oamenilor care s-au sacrificat în fiecare zi pentru crezurile lor. Și i-aș trimite la Memorialul Durerii de la Sighetul Marmației toamna, când sunt merii din curte plini.

În ce loc din România ți-ai petrece un weekend cu persoana cea mai dragă?
Oriunde la munte unde sunt chei, peșteri, păduri și priveliști spectaculoase de sus.

Ultima dată când te-ai simțit bine că ești româncă.
Nu mă simt în niciun fel, mândră sau rușinată. Iau lucrurile așa cum sunt, însă mă bucur că suntem oameni creativi și calzi. Zilele trecute la un curs cu participanți din mai multe țări europene se vorbea despre cum sunt gestionate problemele societății și cum municipalitatea atrage fonduri, organizează proiecte, centre de tineret și vocationale și chiar și în zonele rurale tinerii au foarte multe opțiuni și oportunități. În schimb, în România oamenii simpli fac atât de multe cu resurse puține și încă mai e mult loc de implicare în comunitate. Sigur se schimbă țara asta, trebuie!

Ultima dată când te-ai simțit stânjenită că ești româncă.
Mă dor zilnic toate știrile negative despre cum românii nu au acces la servicii de sănătate sau educație, despre fonduri folosite iresponsabil, despre cum atât de mulți pleacă de acasă din lipsa de oportunități sau pentru că vor siguranță pentru ei sau copiii lor.

De ce trăiești în România? Te-ai gândit vreodată serios să pleci?
M-am gândit uneori la plecare, pentru că nu îmi place deloc direcția în care merg lucrurile și pentru că îmi plac începuturile noi. Din grupul meu de șapte prietene, doar două am rămas în țară și mereu vorbim despre cum merg lucrurile în vest față de la noi. Însă sunt prea multe de făcut aici și nu văd cum aș putea să părăsesc Ajungem MARI și copiii. Și soțul meu este foarte legat de România, de familie, de prieteni și simte că are treabă aici. El e mereu cel care adună oamenii și îi unește, așa că nu l-aș vedea plecând.

Ce faci de 1 decembrie de obicei? Sau un 1 decembrie pe care nu-l poți uita.
Nu am făcut niciodată ceva special de 1 decembrie. Ar fi mai frumos să sărbătorim România mereu: să fim responsabili, să ne ajutăm și respectăm unii pe alții, să susținem cauzele în care credem și să ne implicam în comunitate, să protejăm mediul, să ne informăm, să votăm, câteva lucruri simple.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

5 + three =