Interviu cu Cristina Simion, curatorul expoziției RETENTION

O româncă din Nurnberg a sprijinit-o pe o româncă din Bergamo, iar cea din urmă are prima expoziție personală la București. E o versiune abreviată a unui vernisaj de succes, cel al artistei stabilite în Italia, Gabriela Bodin, ale cărei picturi pot fi admirate până pe 25 februarie la Sala Coloanelor de la ARCUB – Gabroveni. Seria de portrete și aisbergurile din expoziția RETENTION provoacă memoria privitorului și se instalează acolo apăsat. Gabriela Bodin e un înzestrat cronicar cu pensulă al clipei – cea dinaintea prăbușirii unui ghețar, cea precedând maturizarea ori cea a transformării surâsului în rid.

Românca din Germania este Cristina Simion, curator și galerist la Nurnberg. Cum nu ne-am mai întâlnit în ultimii ani, am profitat de scurta ei vizită în țară pentru a o invita la un dialog neconvențial, pe parcursul căruia Cristina s-a vădit a fi același interlocutor pe care-l prețuiesc, dar și unul incomod – știți genul acela rar de persoane chiar atente la întrebările care li se pun!

Trecând peste emoții, pe care oricum nu le-ai afișat, cum crezi că a fost receptat vernisajul Gabrielei?

Cred că emoțiile mele au fost clare, dar nu aceasta e tema noastră. Întreaga expoziție a fost bine primită de public, mai cu seamă de publicul tânăr. Îmi dau seama după tag-urile și mesajele pe care Gabriela le primește zilnic pe Facebook. Mă bucură mult că interesul nu s-a manifestat doar la vernisaj și că iubitorii de artă continuă să vină la ARCUB, zi de zi.

Admit că n-apucasem să văd ARCUB-ul Gabrovenilor. Fiind plecată de ani buni din țară, presupun că nici tu nu-l văzuseși de la reinaugurare, cum ți s-a părut?

Clădirea a fost minunat restaurată și, funcțional, mi se pare foarte bine împărțită. Cel mai mult mi-a plăcut însă nu clădirea, ci atmosfera bună pe care o găsești acolo. Oameni foarte tineri, foarte politicoși, care știu să îți vorbească despre expoziții, oameni sincer interesați de ceea ce fac, care pun întrebări, ca să poată da răspunsuri, mai departe, publicului vizitator. Surprinzător și atât de plăcut!

Pentru că toată lumea vorbește despre picturile foarte bine cotatului pictor Adrian Ghenie, îngăduie-mi să te întreb cum e percepută pictura românească în străinătate.

Nu sunt analist al pieței de artă și părerismul generalizator îmi repugnă. Cred că iubitorii de artă cunosc mai degrabă nume decât școli și asociază destul de rar un artist cu o țară. Cei care lucreaza în domeniu știu, desigur, câte ceva despre arta contemporană din România – unii mai mult, altii mai puțin, în funcție de specializarea fiecăruia – căci nu poți fi „specialist în artă” și atotcunoscător. Desigur, mă bucur mult pentru succesul lui Adrian Ghenie și îmi face plăcere să văd că, între străini, de exemplu, în discuțiile informale de la târgurile de artă, măcar numele lui e cunoscut de toți galeriștii și artiștii preocupați de piața internațională de artă – și, da, e asociat cu România. Nu pot decât să fiu mulțumită că sunt artiști români bine-cunoscuți și bine cotați pe piața internațională și că există interes pentru forța artiștilor de origine română.

Știam că în galeria ta germană expun doar români. Dincolo de motivul evident, ce te mână în luptă să pariezi pe ai noștri?

Întrebarea sună războinic, deși probabil că nu asta a fost intenția ta. Mai întâi, o corectură: nu expun doar români. Expun artiști cu rădăcini în România, indiferent de cetățenia și reședința lor actuală. Am avut destule expoziții ale unor artiști care trăiesc în Germania și sunt germani născuți și educați artistic în România (Michael Lassel, Elisabeth Ochsenfeld, în pregătire – Ursula Krauss), ale unor artiști de origine română care sunt de mult timp cetățeni germani (Horia Vancu, Christian Lucian Hamsea)… Am avut și invitați germani, în expoziții colective, alături de artiști din România – și chiar cred că genul acesta de expoziții, care reprezintă un dialog artistic, îmi oferă șansa unui public mai larg, căci nu doresc să mă limitez la publicul interesat de artă românească, aproape invariabil iubitori de artă cu rădăcini în România.

Am fost încurajată sa lansez galeria și să continui cu această direcție de specializare de numărul mare de români și germani cu origine în România care trăiesc în Franconia. Sunt destui oameni educați și cu apetit pentru artă între aceștia – e natural să fie interesați de arta românească, pe care o cunosc de multe ori destul de bine.

Încercam să compar Sala Coloanelor din Centrul Vechi cu galeria Tiny Griffon și mi-am dat seama că de fapt nu știu cum arată…

Actualul spațiu în care funcționează galeria e destul de mare, deși – arhitectonic – mai puțin spectaculos decât Sala Coloanelor de la ArCuB. Dar nu spațiul fizic e important, importantă e amprenta în conștiința celor care ar putea fi interesați de ceea ce promovăm și propunem. Abia aici e munca grea, iar eu sunt abia la început. Poți să ai o galerie minusculă, sau chiar una exclusiv virtuală, și să fii apreciat pentru ceea ce promovezi și pentru artiștii în care crezi cu tărie – sau să ai cel mai frumos spațiu din lume, pentru care publicul cunoscător sau doar iubitor de artă să nu aibă niciun apetit.

Care e – știi că lumea așa ceva citește! – cel mai prețios exponat all-time de la Tiny Griffon Gallery?

Am un răspuns cu două componente, pentru că nu știu dacă întrebarea ta e una „administrativă” sau nu. Valoarea operei de arta este pentru cei mai mulți – pentru privitori, adică – egală cu valoarea emoției pe care o generează, la care se adaugă uneori impresii subiective și adeseori nefundamentate, legate de originalitate, de tehnică, de volumul de muncă integrat. Cred că de aici confuzia legată de percepția că preturile vehiculate la marile licitații de artă pentru unele lucrări sunt aiuritor și nebunesc de mari. Dacă mie, privitor, o lucrare nu-mi „spune” nimic, sunt uimit (și, uneori, indignat – da, am întâlnit și atitudinea aceasta) de prețul „indecent” cu care e expusă și, uneori, vândută o lucrare. Dacă e să îți răspund în această notă, cred că puține au fost expozițiile în care nu am avut deloc lucrări foarte valoroase. Dacă întrebarea ta se referă la valoarea lucrărilor exprimată în prețuri, cele mai prețioase lucrări au fost cele ale lui Michael Lassel, pentru retrospectiva căruia („Analoge Welten”) a trebuit să fac asigurări suplimentare. Voi menționa doar că valoarea asigurată a expoziției a depășit o jumătate de milion de euro.

Până când mi-ai spus, comit o indiscreție, că te ocupi de tot, inclusiv de pahare la evenimente, credeam că a fi curator e o meserie foarte drăguță!

Termenul acesta, „drăguț”, duce în derizoriu o profesie respectabilă, care cere studiu și implică multă responsabilitate – cea de curator. De aceea eu mă prezint „curator și galerist”, pentru că partea de organizare a evenimentelor (unde intră și sarcini ingrate, cum e cea legată de catering, la care te-ai referit) nu ține de jobul de curator, ci de cel de galerist. Curatorul este cel care gândește și argumentează conceptul unei expoziții, este consilierul artistului – sau artiștilor, în implementarea acestui concept, cel care „traduce” mesajul expoziției pentru diferite categorii de colaboratori, nu doar pentru public, cel care comunică, alături de artiști, cel care găsește parteneri, loc de desfășurare, soluții de expunere – pe scurt, specialistul care se ocupă de fondul și forma unei expoziții. Partea de administrație revine galeristului. Uneori, aceeași persoană cumulează două joburi, dar și tu ți-ai petrecut viața profesională ca jurnalist și manager de presă (în zona editorială) – primul era jobul de concepție, cel de-al doilea, de administrație.

Ți-e dor de presă? De ziariștii de presă tipărită, pe care puștii din departamentul digital de la „Daily Mail” i-au poreclit „armata de teracotă”?…

Aș prefera să nu comentez un apelativ peiorativ lansat de „Daily Mail”. Voi spune doar că îmi e dor de mulți dintre foștii mei colegi, pe care îi prețuiesc încă și mai mult, retrospectiv. Nu îmi e rușine să privesc înapoi, cred că am construit bine mai mult decât am greșit – în douăzeci și doi de ani de presă, dar îmi place mai mult să privesc înainte. Presa a fost o experiență care mă ajută foarte mult în ceea ce fac acum, măcar pentru că mă întreb mereu „de ce și cum ar fi interesat publicul căruia mă adresez de mesajul meu”. Și nu uit că, dacă nu mă pun sub semnul întrebării, intru sub semnul monologului. În artă, ca și în presă, asta poate fi devastator.

• Evenimentul RETENTION este organizat, în parteneriat, de Institutul Cultural Român, ARCUB, Primăria Municipiului București și Tiny Griffon Gallery.
• Cristina Simion a fost fotografiată de Cristina Galler pentru revista „Unica”
• – Mă găsiți și pe pagina de Facebook a blogului.