Celebrul sportiv Mihai Leu, primul boxer profesionist român care a devenit campion mondial şi, ulterior, campion naţional la raliuri, a acceptat să vorbească deschis şi în detaliu despre un subiect extrem de delicat: cancerul de colon cu care a fost diagnosticat la sfârşitul anului trecut. E un dialog sincer, pe care, tot sincer, reporterul ar fi preferat să nu-l aibă niciodată, cu atât mai mult cu cât e vorba despre un sportiv pe care-l admiră necondiţionat şi un prieten pe care-l preţuieşte nespus.

Mişa, aşa cum i se spune de pe vremea în care urca treptele gloriei în Germania sub numele de Michael Lowe, e bine. Ardeleanul ăsta neverosmil de calm pentru un sportiv de reflex, care mânuieşte volanul bolizilor de raliu cu siguranţa cu care puncta când avea mănuşi de box, îşi priveşte viitorul cu încredere. Ca orice român, vibrează la performaţele Simonei Halep, aşa că va merge în weekend la Galaţi, s-o vadă pe jucătoarea noastră în Fed Cup. Apoi, va reveni ca arbitru internaţional de ring, precum şi la volan, pentru a se pregăti de Raliul Aradului. Dar, mai cu seamă, va purta o luptă nevăzută cu propriul destin. O confruntare din care acest campion al vieţii sportive şi extrasportive va ieşi învingător. E o victorie de care n-au nevoie doar Mihai, familia sa ori cei foarte mulţi care îi sunt alături, ci şi circa 80.000 de români diagnosticaţi anual cu cancer – cei al căror drept la sănătate şi la viaţă trebuie respectat în orice situaţie, după cum a cerut preşedintele Iohannis.

Mihai, cum ai aflat că ai cancer?

Simţeam ceva, ca un fel de înţepături la stomac. Nu m-am dus la doctor, n-am fost, să zic aşa, bolnav, am dus o viaţă sănătoasă, de sportiv. Până la urmă, văzând că tot nu scap de problema asta, am fost la doctor, în Hunedoara. Fireşte, nu ne-am imaginat că poate să fie aşa ceva. După ce mi-a zis…

Cum ţi s-a pus acest diagnostic?

Am făcut o colonoscopie, iar medicul – Adrian Circo se numeşte, un doctor tânăr – şi-a dat imediat seama despre ce e vorba.

Şi cum ţi-a spus? Pe şleau?

Iniţial, mi-a spus că trebuie neapărat să fac o colonoscopie. După ce am făcut-o, m-am întors la el şi mi-a spus de boală.

În ce stadiu era?

N-am fost prea devreme la doctor, era destul de…

…stadiul 2? 3? 4?

(încuviinţează tacit)

Stadiul 4?!

… era destul de mare. Îţi dai seama că am fost un pic şocat…

Când se întâmpla asta?

La începutul lui decembrie. Chiar când am primit vestea, mă gândeam că sportul m-a învăţat că, indiferent de ce lovitură primesc, să îmi păstrez calmul, să iau decizia cea mai înţeleaptă.

Ce ai simţit când ai primit acest verdict şocant?

Îţi spun sincer, mă gândeam cum să le spun soţiei şi băiatului meu. Am înţeles repede despre ce e vorba, l-am întrebat pe doctor ce trebuie să fac. Mi-a spus că trebuie să fiu operat. I-am zis că mă înţeleg foarte bine cu profesorul Irinel Popescu şi atunci mi-a răspuns că, dacă ajung pe mâinile acestuia, 100% se va rezolva! L-am sunat seara pe Irinel Popescu, i-am spus că e o problemă – l-a operat şi pe tatăl meu…

Tot la colon?

Da, a fost o operaţie acum 12 ani. Tata e foarte bine, nu are nicio problemă.

A fost acelaşi diagnostic?

Da. Ei bine, acum Irinel Popescu m-a întrebat cine are probleme. I-am spus că eu. A făcut o mică pauză, nici lui nu îi venea să creadă, apoi a spus că indiferent ce ar fi, se va rezolva! Asta a fost într-o joi. Vineri am plecat la Budapesta, pentru că aveam de arbitrat două meciuri de box şi am învăţat în viaţă că trebuie să-ţi urmezi drumul, să nu încurci oamenii! Am fost la Budapesta, am arbitrat, apoi m-am întors la Bucureşti, la doctor.

Când te duci în Ungaria te vezi cu Istvan Kovacs? E o legendă a boxului ungar…

E un bun prieten al meu. Acum e vicepreşedinte la WBO, se ocupă de desemnarea arbitrilor. Practic, el m-a făcut arbitru. Îl invitasem la Arad, şi mi-a zis: cu raliul e foarte frumos, dar cu boxul nu vrei să mai ai nicio legătură?! Păi ce să fac, l-am întrebat, iar el mi-a zis: hai să te fac arbitru. Până acum am arbitrat 15 meciuri de titlu european şi unul de titlu mondial. Mi s-a făcut şi promisunea că voi arbitra – eu sunt arbitru-judecător – următorul meci al lui Vladimir Kliciko, în America, pe 25 aprilie, dar atunci voi fi în timpul tratamentului, aşa că nu pot ajunge…

Ştiu că e delicat, dar am să întreb, totuşi: cum le-ai spus alor tăi?

M-am dus acasă, bineînţeles, le-am spus că am o problemă la colon şi că e destul de serioasă. Soţia mea e o femeie foarte puternică şi e mereu alături de mine. Vreau să-ţi spun că inclusiv la spital, noaptea, a rămas acolo, a dormit în fotoliu, lângă patul meu. I-am zis că sunt convins că vom trece peste asta, apoi ne-am urcat în maşină şi am plecat spre Bucureşti.

Şi ceilalţi membri ai familiei?

Mi-a fost foarte greu să vorbesc cu cineva. Sincer îţi spun, m-aş fi bucurat să nu ştie nimeni! Sigur că până la urmă n-am făcut nimic rău! Dar tot sincer îţi spun, nu-mi place să mă compătimească lumea. Mulţi prieteni mi-au reproşat că nu le-am spus nimic şi mă tot întrebau cum am putut să nu le spun aşa ceva. Am foarte mulţi prieteni, nu e vorba de încredere, ci pur şi simplu am preferat să fiu cât mai discret. Inclusiv cu băiatul meu (n. red. – Marco, acum în vârstă de 21 de ani), i-am spus în mare despre ce este vorba, că am o problemă. L-am rugat mult să nu vină la spital, mi-am dorit mult să nu mă vadă, să zic aşa, puţin doborât.

Intervenţia chirurgicală a avut loc la Fundeni, nu?

Da, m-a operat Irinel Popescu, împreună cu medicii din staff-ul dumnealui. Am avut încredere, să ştii, de la bun început că totul va merge bine. Chiar râdeam cu doamna anestezistă înainte să mă adoarmă: „Domnul Leu, eşti pregătit de meci?”. „Da, sunt pregătit ca de cel mai greu meci din viaţa mea!”.

Cât a durat?

Din câte ştiu eu, a durat destul de mult, vreo cinci ore.

Şi când te-ai trezit, ce-ai văzut?

Pe soţia mea, binenînţeles, era lângă mine. Ce să zic? În noaptea aceea am dormit la terapie intensivă… Toţi doctorii, asistentele, au fost foarte prietenoşi, îmi spunea că nu trebuie să mă las şi e foarte important să am psihic bun. A doua zi m-am şi ridicat din pat! Am avut foarte mulţi oameni lângă mine, între timp au aflat şi prieteni de-ai mei, care au început să vină la spital. Să zic aşa, şi cu ajutorul lor, am reuşit să trec peste ce a fost mai rău.

Te-ai gândit, când erai la spital, la meciurile tale, în care poate ai mai fost zdrobit, că doar nu le-ai câştigat pe toate?

Nu m-am gândit decât la victoriile pe care le-am avut! E foarte important să crezi în tine, să te motivezi tot timpul. Dacă te gândeşti la înfrîngeri, nu prea ai cum să fii OK! Dar a trecut! Ce-a fost mai greu, a trecut. Soţia şi prietenii apropiaţi au încercat să mă ţină departe de tot ceea ce se întâmpla în perioada asta. Mai ales când a murit Fritz Sdunek, antrenorul cu care am devenit campion mondial. Am aflat la două zile după aceea, întâmplător, m-a durut extraordinar de mult. Pierderea lui Fritz e foarte grea pentru mine, m-a durut şi faptul că n-am putut să merg la înmormântare, au fost aproape toţi foştii mei colegi (n. red. – de la Universum Box-Promotion din Hamburg, cel mai renumit club european), eu am fost printre foarte puţinii care au lipsit… Dar am avut parte de o surpriză foarte frumoasă: cei din Germania au aflat, normal, prin ce trec. S-au adunat toţi şi m-au sunat a doua zi după înmormântare, inclusiv Vitali Kliciko (n. red. – fost mare boxer, devenit politician, acum, primar al Kievului). Cu sprijinul prietenilor, treci mai uşor peste orice! M-a impresionat că fiecare şi-a făcut timp două minute să se gândească la mine, mă sună şi acum mulţi dintre ei, şi din România, desigur, prieteni, însă şi unii pe care nu i-am cunoscut niciodată…

Ai trecut la alt regim alimentar? Sunt tot felul de cărţi care te învaţă ce să mănânci…

Eu totdeauna am avut grijă de mine şi am dus o viaţă sportivă. Acum poate că e un regim un pic mai dur decât aveam. Dar va trece şi asta!

După operaţia ta, ai început tratamentul. E vorba despre chimioterapie?

Da, fac această terapie. E, tot aşa, destul de dur, nu e o senzaţie prea plăcută. O dată la trei săptămâni. Medicamente iau în fiecare zi. Repet, voi trece şi pe asta. A te lupta nu mi se pare ceva extraordinar, cred că aşa e normal să procedezi! Medicamentele, orice regim sigur că te ajută, dar tu trebuie să crezi în primul rând în tine.

Cât vei face tratament?

Şase luni.

Practic, l-ai început în ianuarie.

Da.

Ţi s-a schimbat agenda profesională din următoarea perioadă?

La Raliul Aradului, care va fi pe 8-9 mai, ne-am şi apucat de lucru! Am o echipă remarcabilă, vor munci toţi, inclusiv soţia mea, ca Raliul să iasă şi mai bine decât anul trecut. Ţelul meu esta ca într-o bună zi acest raliu să devină etapă de campionat mondial. Sunt destule proiecte pe care vreau să le duc până la capăt, am fost toată viaţa un om activ şi nu vreau să mă schimb. Am stat mult de vorbă şi cu băiatul meu, vrem să începem un proiect comun…

La ce ai renunţat după ce ai primit acest diagnostic?

Beau mai puţină cafea, pentru că înainte beam foarte multă! Asta pe care o beau acum e prima în 4-5 zile. În rest, e greu să-mi schimb viaţa, dar vreau să am un program ceva mai puţin solicitant.

Ce mesaj ai dori să le transmiţi celor care au primit o asemenea veste?

Să nu renunţe niciodată!

În meciul acesta, cu cea mai însemnată miză din viaţa ta, eşti convins că vei câştiga şi eşti pregătit să faci tot ce depinde de tine.

Eu zic că am şi motive să lupt: am o soţie extraordinară, un băiat extraordinar, 100% vom trece peste asta!

Doamne ajută!

 

NOTĂ. Preluarea în presă a oricărei informaţii din acest interviu este posibilă doar cu acordul autorului şi cu citarea sursei.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

twenty + 8 =