„100 de români care mă inspiră” e un proiect personal, care marchează Centenarul Unirii. N-are nimic festivist în sine și nu e asociat niciunei celebrări a statului sau vreunei campanii – e, pur și simplu, alegerea mea de a prezenta oameni speciali din țara în care, ei bine, am ales să trăiesc.
Veți găsi în această rubrică, zilnic, până pe 1 decembrie 2018, niște oameni care mă inspiră și cărora le-am pus același set de întrebări. La final, acest mozaic uman va recompune, într-un fel, și țara care mă reprezintă.

Iulia Rugină e, în primul rând, un om mișto. Dintr-o Românie mișto, care chiar există, independent de declarațiile sforăitoare ale autorităților. În al doilea rând, Iulia e o povestitoare excelentă. M-a făcut să mă atașez atât de tare de personajele filmelor pe care le-a regizat (favoritele mele – „Love Building” și „Să mori de dragoste rănită”) de parcă mi-ar fi rude. Abia aștept să-i văd spectacolul „Neverland” de la Apollo 111. Nu în ultimul rând, e un om căruia îi pasă, din postura de locuitor onest al cetății.

Ce i-ai spune despre tine cuiva care nu te cunoaște?

Că, în afară de Iulia, mă mai cheamă și Alexandra și că Alexandra e primul nume și că e o liniuță între ele. Adică mă cheamă de fapt Alexandra-Iulia Rugină.

Care este persoana cea mai apropiată de tine?

Sunt două, la distanță egală: Oana Răsuceanu și Ana Agopian.

Cine ți-a făcut cel mai mare bine? Dar tu cui i-ai făcut cel mai mare bine?

Mulți oameni mi-au făcut mult bine, dar cred că prima și cea mai importantă e mama mea. Pentru că m-a învățat cum să fiu, iar apoi m-a lăsat să fiu cum am vrut, chiar dacă nu se potrivea întotdeauna cu ce mă învățase.
Eu nu știu dacă am făcut cuiva suficient bine cât să mă țină minte pentru asta, dar mi-aș dori foarte tare să existe mulți oameni care să poată zice asta despre mine.

Dacă ar fi să alegi un episod din viața ta de până acum pe care să-l povestești nepoților la bătrânețe, care ar fi?

Le-aș povesti despre cum l-am cunoscut și m-am îndrăgostit de bunicul lor. Și apoi despre cum au apărut părinții lor și despre cum a fost când au venit ei pe planeta asta. Țin minte cum una dintre bunicile mele îmi tot povestea despre cum l-a cunoscut pe tataie. Cum l-a visat cu o seară în urmă și apoi l-a cunoscut pe stradă. Nu știu cât era de adevărată, dar era povestea mea preferată când eram mică.

Un moment în care ai simțit că s-a prăbușit lumea peste tine și cum l-ai depășit?

S-a prăbușit de mai multe ori, dar prima dată când am simțit asta a fost în 2001, în septembrie, când am picat la facultate. Aveam 18 ani, voiam să fac regie de film, mă pregătisem, mi se părea că făcusem bine la examen. Și am nimerit sub linie. Țin minte, cred, fiecare secundă de după. Știu că mi se părea foarte nedrept, că se făcuse o nedreptate. Am plâns foarte mult. Foarte, foarte mult. Ca în basme, trei zile și trei nopți cred că am plâns. Și când am terminat de plâns, m-am angajat chelneriță într-un restaurant italienesc și viața a mers mai departe. Cred că toate prăbușirile de lumi de după le-am depășit luându-mă la trântă cu ele. Sau cu mine. E un pattern: întâi plâng mult, apoi mă duc la război.

Despre ce moment din istoria României i-ai povesti unui străin și de ce?

Aș povesti tuturor despre Colectiv. Știu că nu e o poveste frumoasă despre ce mișto e țara noastră. E o poveste îngrozitoare, despre un sacrificiu absurd, dar pe care nimeni, niciodată, nu trebuie să o uite. Iar pentru mine rămâne mai istorie decât toate luptele și bătăliile despre care învățam la școală, pentru că e momentul în care eu cred că a sunat alarma de trezire pentru noi toți. Din păcate, mulți au apăsat snooze și s-au culcat la loc, dar există un grup de oameni care cred eu că s-a trezit definitiv.

În ce loc din România ți-ai petrece un weekend cu persoana cea mai dragă?

În Sibiu sau în Sighișoara sau la o cabană în orice munți care nu sunt Bucegi.

Ultima dată când te-ai simțit bine că ești româncă.

Vara asta, când am făcut, împreună cu Ioana Flora și cu o asociație culturală din SUA, o tabără de vară pentru copiii românilor care au emigrat în Seattle. Scopul taberei era sa îi reconectăm cu România pentru că, în cazul lor, din cauza distanței, a limbii și a țării în care stau, apartenența culturală la țara lor se pierde pe drum. Unii dintre ei s-au născut în SUA, alții au ajuns în România doar de câteva ori, majoritatea vorbeau un amestec de română cu engleză și cei mai mulți se considerau inițial mai mult americani decat români. A fost ca o călătorie de descoperire a României. Ce le-am dat lor mai departe cred că am redescoperit noi despre ea. Și nu ea, granițele, țara în sine. O senzație, o apartenență la un soi de acasă care pentru mine e foarte valoros.

Ultima dată când te-ai simțit stânjenită că ești româncă.

Acum câteva zile, când s-a sfințit Catedrala Mântuirii Neamului. Mi-a fost rușine de ce se întâmplă acolo. Un amestec de ignoranță, lipsa de educație, opulența, aroganța și minciuna, toate adunate în același loc și trâmbițate drept o „realizare a poporului român”. De așa o realizare și de felul în care a fost ea întâmpinată o să mi se facă întotdeauna rușine.

De ce trăiești în România? Te-ai gândit vreodată serios să pleci?

Pentru că aici e casa mea, familia, prietenii, câinele, pisica, tot ce am construit până acum, toți oamenii pe care îi iubesc. M-am mai gândit să plec, dar nu serios și nu definitiv. De vreo doi ani, mă gândesc foarte serios. Înspăimântător de serios. Și e înspăimântător pentru că nu vreau să plec, de fapt. Dar când simți că atâta hoție și impostura îți astupă toate ieșirile de siguranță, începi să te întrebi unde tragi linia între lașitate și salvare personala. Iar eu asta simt acum, că sunt undeva între vinovăția de a fi lașă și de a fi abandonat lupta și o dorință foarte umană de a mă salva. Și mă întristează enorm ce tocmai am zis.

Ce faci de 1 decembrie de obicei? Sau un 1 decembrie pe care nu-l poți uita.

Nu există un obicei sau ceva constant. De fiecare dată, mă bucur că e liniște. Că se opresc mailurile, că nu mai sună telefonul de o sută de ori pe zi, dacă ninge sau e zapadă, e și mai frumos… Cred că de 1 decembrie îmi vine să mănânc mâncare românească. Se trezește ceva patriotism strict culinar în ziua asta.

Foto: Iulia Rugină, fotografiată de Claudiu Dumitru

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

three × two =