Cunoscuta jurnalistă și poetă a editat o carte de interviuri cu psihologi, a acceptat să răspundă câtorva întrebări, precum și chestionarului de mai jos. Așa că o proclam Om fain și îi mulțumesc pentru amiciția care ne leagă de ceva vreme, chiar dacă vremurile sunt cum sunt.

De ce „Românii la psiholog“? Ce au ei special când  încep ei să-și devoaleze nevrozele?

Titlul nu e ales de mine, ci de cei din editura Trei. Au spus că e sintetic și la obiect. Cartea e  un colaj de interviuri cu psihologi români despre… români. Dar cartea mea nu e numai despre nevrozele românilor, pentru că felul cum oamenii își trăiesc emoțiile e universal (cu declinările culturale evidente, sigur; dar e vorba mai curând de exprimarea particulară a emoțiilor în diverse culturi, nu de trăirea lor efectivă. Ne îndrăgostim la fel și suferim tot cu doze mari de cortizol și adrenalină, fie că trăim în estul Europei sau un trib amazonian.

Dar românii duși la psiholog au niște particularități, este adevărat. În general, de educație relațională. Sunt derutați cu privire la educația copiilor, la comunicarea în cuplu… poate ceva mai mult decât francezii, de pildă, pentru că Psychologies Franța nu mai face muncă de educare a publicului cu privire la ideea (creață) de a te spovedi partenerului despre toate păcatele tale (doar un exemplu).

Ce ai vrut cu această carte?

Exact ce vreau să fac și cu revista. Să educ lumea. Să luminez oamenii la cap. Fără modestie, îmi iese treaba asta. Îmi place să o fac pe profesoara, mi-am început cariera în învățământ și la bătrânețe asta îmi place să cred că voi face, voi preda copiilor. Deocamdată le vorbesc adulților, în ceea ce scriu, despre leme, dileme, trileme și soluții. Mi s-a spus în câteva rânduri că ceea ce am scris a schimbat niște destine unuia sau altuia, că i-a lămurit ideile. Unul din scriitorii mei favoriți, Updike, are un roman, Centaurul, în care un personaj are la un moment dat un dialog cu un cerșetor, conversație care îi face lumină în cap. La final, îi dă acelui om sărman 100 de dolari și îi spune: „omule, ia banii aștia, mi-ai lămurit ideile…“ Cred că unul din cele mai importante lucruri pe care le poate face cineva pentru altcineva pe lumea asta este acesta, să-i lămurească ideile. De acolo pornește totul: o schimbare de optică, de cale, de destin. Nu sunt mulți care pot face treaba asta pentru alții. Eu încerc să o fac și pentru asta citesc mult, întreb oameni deștepți și public ce spun ei, mă documentez asiduu.

Ce te pasionează?

Cititul și conversațiile cu oameni inteligenți. Pentru mine este experiența supremă. Am avut acest enorm noroc să fiu redactor șef la cea mai elitistă revistă glossy. Mă rog, nu e doar un noroc, am trecut cu brio un interviu de angajare la Paris în 2007, interviu care a durat vreo 3 ore pentru postul de redactor șef. Pomenind „Psychologies“ pot să ajung la niște oameni subțiri, alături de care viața capătă noi contururi și semnificații. Repet, e experiența supremă pentru mine.

Ce altceva mai scrii?

Poezie. Am reînceput să scriu poezie, de fapt, scriam în facultate, apoi câțiva ani după. Eu sunt formată  de oameni cu școală grea în Litere, stilistică literară, prozodie, fonetică, pragmatică, etc. În adolescență mă pasiona analiza unui poem din toate aceste perspective. Citeam critică literară la greu, multă teorie a literaturii, ceea ce azi nu mai fac nici studenții de master la Litere. Citeam pe rupte formaliști ruși, structuraliști francezi (făcusem o pasiune pentru Barthes, încă actuală), teoreticieni postmoderni…

Apoi am început să aplic teoria în stilul personal. Scriu poezie și caut tot soiul de combinații fonetice (limba română e extraordinar de muzicală dacă ești atent și știi cum să o asculți; anumite combinații de cuvinte sunt uluitoare). Pentru mine e o formă de meditație, de concentrare, de practică Zen, dacă vrei. E ca atunci când cineva pasionat de matematică nu încetează să caute soluția unei ecuații nerezolvate. E frustrant că nu o găsești, revii, cauți, cauți altfel, încerci altceva. E un efort de concentrare care, dacă duce la rezultatul pe care îl vrei, îți dă și cea mai profundă satisfacție. Eu caut rime mai rare, anumite combinații de sunete, de ritm. În general creativitatea e foarte agreabilă. Când e și dificil „travaliul“, bucuria e și mai și. Știu, e o bucurie foarte personală și publicul pentru așa ceva e extrem de mic. Dacă postez pe Facebook un poem proaspăt scris, maximum 20 de persoane îl apreciază. Dar 20 de oameni care înțeleg ce scriu și cum scriu – și, spre marea mea bucurie, unul din cei care îmi apreciază poeziile și le distribuie, încurajându-mă să scriu, este Emil Brumaru, cel mai bun poet de azi – sunt oameni pe sprânceană.

„Îmi place să fac pe profesoara!”

De ce te temi cel mai tare?

De sărăcie și de boală. Și de regimul Ponta.

Care e prima ta amintire?

Cred că e una legată de biscuiții cu mere serviți la grupa mică, un desert banal dar care îmi place și azi. Sunt în stare să mănânc kilograme de biscuiți cu mere. Îmi mai amintesc de pătucul cu gratii de la creșă prin care ieșeam ca să sar în brațele îngrijitoarei. Pe perete lângă pat era desenat un crocodil.

Pe cine admiri cel mai mult și de ce?

Nu prea admir global pe cineva anume, admir mai multe persoane pentru diverse lucruri. Admir oamenii curajoși mai ales. Curajul e o calitate care ar trebui predicată mai des. Admir neconveționalii, iconoclaștii, rebelii. Pe cei care luptă politic și schimbă starea de fapt. De pildă o admir pe avocata iraniană Shirin Ebadi, primul cetățean din Iran laureat cu premiul Nobel pentru Pace și care, am aflat azi, are aceeași zi de naștere cu mine. Inteligența, creativitatea, țin de un cocteil de circumstanțe genetice și de educație, curajul ar trebui însă să ne caracterizeze pe mai mulți. Mai admir oamenii rezilienți, cei care depășesc rahaturile vieții și rămân senini.

Ce îți place la înfățișarea ta?

Cred că ochii mei încercănați și puțin miopi.

Care e cel mai prețios lucru pe care îl deții?

Apartamentul din Titan.

Cine ar juca rolul tău într-un film?

Katharine Hepburn. Nu știu dacă ea ar fi vrut să mă joace pe mine, sincer, dar eu aș fi vrut să fiu KH.

Ce-ți reproșezi cel mai des?

Că nu sunt disciplinată. Îmi place prea mult libertatea în toate formele ei, inclusiv lenea și lipsa de organizare.

Ce ai fi făcut la fel de bine profesional, dacă n-ai fi ales actuala carieră?

Profesoratul. Ador să o fac pe profesoara.

Cum ți se spunea când erai mică?

Iulica…

Care e cea mai mare realizare a ta?

Am să-ți răspund un pic pe dos, mă rog, eu cred că o mare realizare a mea e că nu am facut greșeli prea mari.

Care e cel mai frumos lucru care s-a spus despre tine vreodată?

Că ceva din ce am scris a schimbat cuiva viața în bine.

Cum ai dori să-și amintească posteritatea de tine?

Sincer, nu mă prea preocupă posteritatea. I-aș sfătui și pe alții să o ignore. Oamenii trăiesc prea mult în proiecție, în viitor (de la viața viitoare pentru care țin post negru azi până la casa din Pipera care va fi a lor în viitor și pentru care își amanetează prezentul). Dar, dacă ar fi să fac acest exercițiu de imaginație, cred că aș vrea să-mi amintească oamenii de mine ca de cineva care a combătut clișeele, gândirea înțepenită. Atât.

  • Iuliana Alexa e redactor-șef la revista „Psychologies”

1 COMENTARIU

  1. O cunosc pe Iuliana ca si profesoara ! Este profesoara la cursul de Redactori. Cunoasterea pe care o ofera si llibertatea de exprimare face din acest curs o placere. 🙂 Este un om minunat si ma bucur enorm ca este prezenta in acest fel in viata mea !

LĂSAȚI UN MESAJ