„100 de români care mă inspiră” e un proiect personal, care marchează Centenarul Unirii. N-are nimic festivist în sine și nu e asociat niciunei celebrări a statului sau vreunei campanii – e, pur și simplu, alegerea mea de a prezenta oameni speciali din țara în care, ei bine, am ales să trăiesc. 
Veți găsi în această rubrică, zilnic, până pe 1 decembrie 2018, niște oameni care mă inspiră și cărora le-am pus același set de întrebări. La final, acest mozaic uman va recompune, într-un fel, și țara care mă reprezintă.

Cu Iuliana Panache aș face echipă dacă aș mai juca „Țară, țară, vrem ostași”, pentru că e o învingătoare naturală, pe care știi că te poți bizui oricând. Dincolo de darul său de a face bine tot ceea ce face, e un om a cărui bunătate îmi încălzește inima.

Ce i-ai spune despre tine cuiva care nu te cunoaște?
N-am nici cea mai vagă idee. Și îți dau răspunsul acesta după ce am stat multă vreme uitându-mă în foaia goală. Deci, habar nu am ce aș spune cuiva despre mine. Însă cu ocazia asta mi-am adus aminte de o întâmplare. Prin 2005, dupa ce am ieșit din presa scrisă și am ajuns in radio, am sunat-o pe Andreea Esca, împreună cu care trebuia să facem un proiect la ProFM. Ca jurnalist, făcusem nu știu câte interviuri cu ea, ne întâlniserăm la nu știu câte evenimente, ne știam de ani de zile… De data asta o sunam, însă, din altă parte, de pe altă funcție, nu din redacție, ci din departamentul de marketing de la ProFM, aflat cu câteva etaje deasupra studioului din care ea prezenta știrile. Cumva aveam impresia că schimbând locul și meseria, îmi pierdusem și din identitate. Și sun, răspunde, și eu zic: Bună, Andreea! Sunt Iuliana Panache. Ne-am cunoscut acum ceva vreme, am facut niște interviuri …și ce i-oi mai fi spus eu încercând să o fac pe Esca să își amintească de mine, să știe de unde să mă ia. La capătul celălalt al firului, după câteva secunde: Ești nebună? Cum să nu știu cine ești?! Deci, nu știu ce să spun la prima întâlnire, dar dacă își amintește de mine și la a doua, înseamnă că m-am descurcat cât de cât.

Care este persoana cea mai apropiată de tine?
Mihai, fiul meu cel mic, care e atât de apropiat de mine, încât ne-am lipit ca timbrul de scrisoare.

Cine ți-a făcut cel mai mare bine?
Categoric, părinții mei. Mereu alături de mine, necondiționat. Și nu-mi vor ajunge zilele să le mulțumesc pentru asta.

Dar tu cui i-ai facut cel mai mare bine?
Nu știu dacă am făcut cuiva vreun bine sau care a fost cel mai mare bine pe care l-am făcut. Însă încerc să nu fac rău nimănui, niciodată. Dacă-mi iese și de-un bine, cu atât mai bine.

Dacă ar fi să alegi un episod din viața ta de până acum pe care să-l povestești nepoților la bătrânețe, care ar fi?
Nepoți să am, că am ce le povesti. Despre anii de liceu (de care mă leagă foarte multe), despre nopțile petrecute în redacții, despre cum am petrecut de meciul ăla cu Ungaria când s-a întors Hagi la națională, despre acea noapte din februarie 2017 când, la 22.25 i-am zis lui David (fiul meu cel mare), care încă nu dormea, să aibă grijă și de cel mic, că noi (eu și Dan, soțul meu) plecăm în Piața Victoriei. Despre serile care au urmat în acea iarnă care nu se mai dădea dusă și despre 10 august…

Un moment în care ai simțit că s-a prăbușit lumea peste tine și cum l-ai depășit?
Mda, greu de spus. Însă… Moartea cuiva drag este mereu un moment greu. Iar atunci când cel de care trebuie să te desparți brusc și de tot ți-a fost coleg de clasă în liceu, iubit, soț și, peste de toate, prieten de nădejde până în ultima sa clipă, atunci chiar simți că se prăbușește lumea peste tine. Cred că am depășit acel moment abia când am încetat să mă mai războiesc cu Dumnezeirea (orice ar însemna asta), când nu am mai căutat un răspuns la întrebările care începeau cu DE CE?, când nu m-am mai gândit că era mult prea tânăr, că mai aveam multe a ne spune, că trebuia să ne auzim la telefon mai târziu și că acel „mai târziu” a căpătat dimensiunile eternității etc etc. Abia când am reușit să mă împac cu toate acestea și cu mine însămi, am putut să merg mai departe. Cum am făcut asta? Dumnezeu știe (că tot l-am invocat pe El mai devreme). Dar cu siguranță mi-ar fi fost infinit mai greu dacă nu i-aș fi avut lângă mine pe părinții mei și pe prietenele mele de-o viață, Alice și Cati.

Despre ce moment din istoria României i-ai povesti unui strain și de ce?
Despre decembrie 1989. În acele zile eram într-un cantonament de iarnă, la Piatra Neamț, și, pentru că în vară mă aștepta examenul de admitere la liceu (treapta 1), luasem și caietul de comentarii (la limba română), să învăț. Și ce crezi că învățam eu în timpul discursului lui Ceaușescu (pe care îl vedeam la televizorul mic și alb/negru din cameră)? Miorița, frate! Miorița și comunismul. Nu ți se pare că Miorița și comunismul ne-au marcat destinul atât de mult încât parcă nu mai reușim să scăpăm de ele cu toate revoluțiile noastre, mai mari sau mai mici? Dar, revenind la întrebare, despre acest moment i-aș povesti unui străin. Despre Revoluția de la Piatra Neamț, diferită de cea pe care o știm de la televizor. Nu am mai văzut niciodată, nicăieri, lumina pe care am văzut-o în acele zile în ochii oamenilor din Piatra Neamț. Probabil că lumina aceea s-a stins repede. Că doar ne bântuie Miorița asta și, deși ne-am dat seama ce avea să ni se întâmple, nu am făcut nimic (sau nu suficient de mult) ca să scăpăm de comunism.

În ce loc din Romania ți-ai petrece un weekend cu persoana cea mai dragă?
La Constanța, orașul meu natal, de care îmi este din ce în ce mai dor, cu Dan, soțul meu. Și, sincer, aș sta mai mult de un weekend.

Ultima dată când te-ai simțit bine că ești româncă?
Eu m-am simțit mereu bine că sunt româncă. Doar că în ultima vreme tot am momente în care îmi vine să plec capul.

Ultima dată când te-ai simțit stânjenită că ești româncă?
Să-ți zic ceva: mie, când aud la TV sau la radio cum vorbesc și cum se comportă cei care ar trebui să mă reprezinte si pe mine, mi se face atât de rușine, că dau să schimb postul. Ca în copilărie, când puneam mâna la ochi sau întorceam capul dacă vedeam că un el și o ea se pupau în film. Deci, în fiecare zi îmi doresc să fie aceea ultima dată, ultima zi când mă simt stânjenită și caâd mi se face rușine că sunt româncă.

De ce trăiești în România?
Aici îmi este familia, aici îmi sunt prietenii, aici e locul meu. Aici sunt eu. Păi eu simt că îmi pierd din identitate și dacă schimb job-ul. O iau mereu de la capăt să mă construiesc. Imaginează-ți ce șantier aș fi dacă aș schimba țara!

Te-ai gândit vreodată să pleci?
Când aveam douăzeci și puțin de ani, eram destul de aproape de acest pas, însă m-am pus de-a curmezișul și am zis că eu nu plec din țară decât ca turist. Mi-am amintit de acele momente în acești ani agitați de pe la noi și, recunosc, m-a încercat o urmă de regret.

Ce faci de 1 Decembrie de obicei?
Mă bucur de fiecare dimineață în care pot dormi măcar cu o oră mai mult decât dorm de obicei. Asta cu siguranță se întâmplă pe 1 Decembrie. Apoi, dacă se nimerește să și plec pe undeva, cu atât mai bine. Iar dacă rămân acasă, sigur mă uit la Știrile ProTV, la toate materialele acelea cu români care au reușit să faca ceva cu viața lor. Ei, uite, oamenii ăia mă fac să mă simt atât de mândră că sunt și eu româncă, așa, ca ei!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

19 − thirteen =