Jurnalul unui ziarist fără jurnal consemnează un film făcut de niște ziariști și se întreabă, de la „The Atlantic” citire, dacă putem fi salvați de soneriile telefonice din timpul spectacolelor.

Bondoc. Pfai de mine!

bondoc

Am văzut acest film românesc, prezentat la TIFF la începutul verii, abia azi-dimineață.

„Bondoc” e mare.

Asta pentru că trei ziariști, specializați în descoperirea și „acoperirea” subiectelor acolo unde nu sunt, l-au scris și l-au regizat. Iar acolo unde erau subiecte, marile noastre subiecte care fac agenda presei în loc ca presa să facă agenda publică, cei trei gazetari se mărgineau să le abordeze altfel. Cât să ni se facă pielea de găină și să ne ardem o palmă peste frunte („cum de nu mi-a trecut prin cap?!”). Sigur, asta nu ne determină să cumpărăm un ziar sau un bilet la film – e de la sine înțeles ca niște oameni să-și irosească talentul, duminica, relația, viața, ca să ne livreze niște chestii care ne plac, între două căscaturi.

„Bondoc” e și despre mersul pe teren, la care cei trei – Mihai Mincan, Mihai Voinea și Cristian Delcea – excelează, fiindcă sunt reporteri sadea, ăia care pleacă în documentare la ora la care șefii vin la birou și-și verifică tacticos contul de Facebook.

Terenul înseamnă și iarnă, și tăceri, și banalități, și fața locului era umflată, și vorbe fără sens și câte altele – băieții ăștia le știu bine. Când pensionarul Bondoc zice, în cimitir, „Pfai de mine!”, în vocea sa se regăsesc sute de intervievați, de-a lungul și de-a latul țării, pe care cei trei i-au întâlnit în peregrinările lor pe coclauri și pe care ni i-au redat așa cum sunt oamenii obișnuiți, lipsiți de machiaje „glossy”, limbaj periat și încremeniri fără proiect.

Pentru că un proverb cehesc spune că pe copilul favorit să-l săruți doar în somn (altfel și-o ia în cap), îl voi încălca, fiindcă de-aia au fost puse în circulație, și voi dezvălui că dintre cei trei scenariști-regizori-jurnaliști, Cristian Delcea e preferatul meu.

Am petrecut o săptămână alături, într-o delegație consumată în nordul țării, iar Cristi Delcea a tăcut cât pentru o lună. Dar ca să înțelegeți cât de expresiv tace Cristi, trebuie să-l citiți. În „Adevărul”, pe bloguri deținute de personalități inventate care deveneau de referință, în scenariile care vor fi.

Cristian Delcea, cel mai talentat dintre ziariștii momentului, e așa de modest că nici poză de profil n-are pe Facebook.

Într-o dimineață, a preferat să facă foamea până hăt spre asfințit doar pentru că era extrem de stânjenit că întârziase și a pretins că îi ajunge cafeaua.

De aceea, dar nu doar de aceea, are profilul ideal pentru a-și risipi talentul și viața în slujba noastră.

„Bondoc”

bondoc-887703l-imagine

Un film de Mihai Mincan, Mihai Voinea și Cristian Delcea

Cu: Dan Vladimir Bondoc

Producător: Radu Stancu

Matei Udrea face o cronică demnă de toată invidia în ProSport

http://www.prosport.ro/video/blog/trei-zile-din-viata-unui-sahist-batran-tiff-ultima-mutare-a-lui-bondoc-14378841

http://www.cinemagia.ro/filme/bondoc-616417/

http://agenda.liternet.ro/articol/19865/Ion-Indolean/Zilele-Filmului-Romanesc-III-Bondoc-la-TIFF-2015.html

Cine ne salvează de soneriile telefonice

Poate Benedict Cumberbatch, relevă excelenta publicație „The Atlantic” în secțiunea de cultură. http://www.theatlantic.com/entertainment/archive/2015/08/can-benedict-cumberbatch-save-theater-from-cellphones/401042/

Mă tem că această lipsă de civilizație are de-a face cu altceva. Paradoxal, are de-a face cu progresul. Or, progresul nu e gratuit, zice un personaj din „Procesul maimuțelor“. Obții ceva, pierzi altceva. Ai un telefon, însă rămâi fără intimitatea și farmecul distanțelor. Dacă ești femeie, prețul votului tău e că ai cedat dreptul de a te ascunde după pudrieră sau jupă. Iar dacă ai cucerit aerul, păsările își vor pierde minunăția și va mirosi a combustibil și acolo sus.

Și îi suspectez, așa cum scriam cândva, pe cei care nu-și pun telefoanele pe silent la un spectacol de teatru, de operă, de balet, chiar și de film nu doar de lipsă de respect față de artiști și, deopotrivă, public. Îi bănuiesc de cele mai rele lucruri care îmi vin în minte: că nu ridică niciodată colacul înainte de a folosi vasul de toaletă. Că  n-au orgasm. Și că, mai odios, ar fi niște troli ai internetului, dintre aceia care urăsc ca să urască. Doar așa, ca să le strice bucuria celorlalți.

Almanahul jurnalistului fără jurnal

Sistemul nervos, filmat integral în premieră

nervoussystemmaps_bbe591360395990c1dfc0e84674a3b86.nbcnews-ux-2880-1000

Indicatoare noi în sectorul 3. Lung prilej de vorbe și de ipoteze

Foto: Digi24
Foto: Digi24

CNN: teme prea multe pentru copii

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

4 × one =