Jurnalul unui ziarist fără jurnal ia o scurtă pauză de la căutat noduri în papură.
Asta-i presa care-mi place
Să-i zicem Zeitgeist: am deschis atât de multe televiziuni încât să ne permitem să ajungem la faţa locului un pic înainte de a se produce evenimentul, asigurându-ne astfel exclusivitatea. Am suit pe Net toată presa, ca s-o acceseze oricine pe gratis, mirându-ne apoi de ce nu mai vrea nimeni s-o citească pe bani, aşa cum era ea. Pentru că nu părea suficient, am dus lucrurile şi mai departe, scăpând de ziarişti şi înlocuindu-i cu noi înşine, care putem filma, fotografia şi relata orice mult mai repede şi, desigur, mai bine.
Asta nu înseamnă că nu mai există ziariști care fac presă sadea. Azi, în loc să vânez, ca de obicei, greșeli de formă și de fond, am ales să fac niște evidențieri pozitive.
S-a-ntors Tolo
Cătălin Tolontan, cel mai valoros jurnalist român, a revenit din concediu și scrie despre meciul Stelei. Prompt, exhaustiv și cu tâlc. http://www.tolo.ro/2015/07/22/e-timpul-sa-se-auda-radoi/
CTP, despre fugitivul Ponta și histrionica Rovana
Cristian Tudor Popescu, cel mai influent jurnalist român, face o cronică a filmului din ziua alegerilor noului șef al PSD. Un accent deosebit se pune pe rolul interpretat cu naturalețe de marea pierzătoare de ieri, Rovana Plumb. E nevoie de foarte mult talent să identifici ceva remarcabil la acest personaj, iar CTP îl are cu prisosință. http://www.gandul.info/puterea-gandului/felatia-manuala-14627421
Idealista are blog
Încă un redactor-șef, Raluca Hagiu de la „Unica” (în treacăt fie zis, foarte cool coperta cu Catrinel Menghia), și-a deschis un blog. „The Idealist” e locul în care autoarea mărturisește: „Cred că meseria de jurnalist este cea mai frumoasă din lume, am șansa să cunosc oameni minunați, să ajung în culisele celor mai importante evenimente din lume și să văd locuri inedite de peste mări și țări”. Ghiciți ce: are dreptate! Raluca, să ai parte de unici mulți! http://www.ralucahagiu.ro/index.php/2015/07/cum-am-cunoscut-o-pe-sienna-miller/
LMA, Andrei Crăciun! Și o laudatio fără diacritice de la Vlad Stoicescu
Andrei Crăciun, la invitația căruia am răspuns aseară și l-am celebrat la Colivia, un spațiu deschis și foarte razna de pe Pache Protopopescu, împlinește astăzi o frumoasă vârstă. Andrei Crăciun e cel mai talentat tânăr jurnalist de pe la noi, așa că-i urez, încă o dată, alea-alea, și-i dau cuvântul lui Vlad Stoicescu: „Andrei Crăciun face 32. N-am, n-am!, talentul dumisale de a scrie ode nerusinat de bune prietenilor, asa ca o sa ma abtin de la a intra in detaliile suculente ale anilor de cand ne cunoastem (anii, majoritatea, nerusinat de prosti). Cu o marturisire tot sunt dator, insa.
Am luat multe mese de pranz impreuna, in vremea in care pe amandoi ne primea aceeasi redactie. La unele dintre ele, in pauzele ce insoteau lamentatiile exprimate cu privire la calitatea bucatelor de la cantina HP, Pipera, Bucuresti, s-au nascut unele dintre cele mai bune subiecte de presa scrisa cu care ne-ar fi putut harazi, in cazul in care ar fi existat, Dumnezeul reporterilor.
Cum nu ne-a, ne-am noi, cum ar zice un vers oligofren si, evident!, la moda din vara noastra muzicala. Ne-am noi, adica ne-a dus tartacuta fix inaintea unora dintre cele mai proaste feluri de mancare inventate si gatite vreodata de Om. Cumva, conditiile ne-au inasprit, dar ne-au facut si mai „ascutiti”, caci doar omului satul ii arde de somn si de lancezit.
Drept urmare am posibilitatea sa scriu astfel: nu-mi imaginez o viata in care sa nu-i fi cunoscut pe Oleg Dombrovschi, pe Radu Marculescu, pe Emilian Ezechil, pe Ioan Gheorghe, pe Gheorghe Bagu, pe Ioan Gottlieb, Otto Adler, Liviu Beris, Leonard Zaicescu, Miriam Bercovici, Iancu Tucarman, Andrei Calarasu sau Liebe Havas. Nu-mi imaginez nici una in care, de exemplu, sa nu fi stat la masa cu Adam Michnik, mancand branza si frantuzindu-ne cu vin rosu sub lumina tarzie a unei seri de vara.
Daca mai nimerim astazi normalitatea, autoexilandu-ne pe insula nefericitilor „extremisti de centru”, o facem si pentru ca oamenii acestia, si inca cati altii carora le facem oricum o nedreptate nenumindu-i, au existat in vietile noastre. Am avut un gram de fler sa-i cautam si-o tona de noroc sa-i gasim si sa le rapim ceva din destine, precum fotografiile de demult, despre care oamenii credeau, cu teama, ca le fura ceva din suflete.
N-o mai lungesc. Marturisirea e asa: dac-ajungi la 32, si n-ai prea multe bagaje in viata, nici Fiscul n-ar avea ce sa-ti ia in cazul unui faliment personal, iar familia – legitim ingrijorata – te mai chestioneaza cu privire la planurile concrete de viitor, tot e bine daca viata ta s-a intersectat, iar si iar si iar, cu vietile unor oameni fabulosi.
Mai tarziu, cand vom fi imbatranit mai mult decat oricum am facut-o deja, o sa putem citi in ziare de demult ce naiba am facut in primii 32 de ani de viata si cum erau oamenii pe atunci.
O sa fim tristi, dar totusi siguri ca a meritat.”
Dați câte un link, să ajungă la toată lumea!
Yorick: Andrei Șerban văzut de Sanda Manu
Se coace încă o colaborare Marcel Iureș – Cătălin Ștefănescu…
The Atlantic: s-a împlinit un an de când un reporter de la „Washington Post” e în detenție în Iran
