Albumul de studio al lui Waters, „Is This The Life We Really Want?”, produs și mixat de Nigel Godrich (cunoscut pentru colaborarea cu Radiohead sau U2), e cea mai importantă bornă a istoriei Pink Floyd fără Pink Floyd din ultimii 25 de ani. Întrucât nu l-am ascultat pe tot, ci numai trei piese , la care mă voi referi mai jos, evident că nu pot emite judecăți de valoare, exhaustive,  ci doar simple constatări.

Un necesar preambul. Înainte de a-l asculta pe Waters acum, să ne întrebăm sincer: pe bune, asta e viața pe care vrem s-o trăim? Răspunsul are legătură, firește, cu albumul, cu cei care l-au votat pe Donald Trump, dar și cu fiecare dintre noi.

Prima dintre constatări ar fi că nu există în muzica anului 2017 un manifest mai violent anti-capitalism, anti-corupție, anti-război sau anti-conformism.

Următoarea constatare e legată de rolul politicii în muzica lui Roger Waters. Departe de a fi un protestatar cu modalități de expresie pe care le-au îmbrățișat Bob Dylan sau Joan Baez, Waters e un tip care face neîncetat politică și chiar geopolitică, pe scenă, în studio, dar și în afara lor. Sigur, așa cum scriam după excepționalul său concert de la București, Waters e un politician atipic, în rând cu frații și surorile din familia Rock and Roll, cum îi place să zică. Atunci când folosește însă, în nume personal, această sintagmă pentru a îndemna la boicotarea culturală a Israelului, spre deliciul activiștilor pro-palestinieni de la The Electronic Intifada, ceva sună fals. Pe meleagurile celor cărora le ia partea, presupunând prin absurd că ar fi vreodată invitat să concerteze în Gaza, să zicem, Waters ar avea mici dificultăți când ar zbura mistrețul gonflabil pe gușa căruia e desenată Steaua lui David. În plus, din cele mai vechi timpuri, localnicii au obiceiul să întâmpine orice zid cu o ploaie de pietre. Deopotrivă, e trendy să condamni capitalismul (vorbă veche: departe de a fi ideal, dar altă variantă viabilă nu cunoaștem), scris cu fontul de la Coca-Cola, și, în general ceea ce acceptăm a fi civilizația occidentală. Aici, domnul Waters îi merge la inimă tovarășului Lukașenko, doar că nici în Belarus nu -și va plimba porcul zburător prea curând fostul component al trupei Pink Floyd. De fapt, aici doream să ajung: capitalismul e putred, dar îți permite să îl iei în derâdere. Să convenim însă că fără simboluri ca Shell sau Mercedes, expuse oprobriului public de recuzita spectacolului, minunata scenă n-ar fi putut ajunge în România și, cinstit vorbind, nicăieri. În plus, dintre simbolurile care cădeau din avioane, în proiecțiile animate de pe zid, pare-mi-se că lipsea lira sterlină, semnificând câștigurile frumușele obținute de Roger Waters din concerte.

Din ce am ascultat până acum din „Is This The Life We Really Want?”, noul album al lui Roger Waters nu conține însă nicio frază muzicală care să-mi provoace vreo rezervă. Prestigioasa publicație „Rolling Stone”, care a publicat o recenzie și i-a dat patru stele din cinci posibile, susține ritos că „Is This The Life We Really Want?” e răspunsul cel mai bun la pestilențialul și prostia din vremurile pe care le trăim. Avem de-a face, iată o semi-ironie a sursei citate, cu cel mai bun album rock al artistului în ultimii 25 de ani. LP-ul e, observă „RS”, subtil ca un ciocan între ochi. Și dă exemplu versurile:Picture a shithouse with no fucking drains/Picture a leader with no fucking brains” („Imaginează-ți o budă fără scurgere/ Imaginează-ți un lider fără pic de creier”). Sau autoreferențialul și sarcasticul vers „Wish You Were Here in Guantanamo Bay!”.

„Smell the Roses”, de pe albumul descris de casa de discuri drept „un comentariu inflexibil asupra lumii moderne și a vremurilor incerte”, e un țipăt de protest, dar și un lamento tărăgănat, la adresa terorismului.

În egală măsură, e un omagiu la adresa sonorităților clasice Pink Floyd de pe albume precum „Animals” ori „The Wall”, apărând la un sfert de secol după precedentul album solo al lui Roger Waters, „Amused to Death” (1992). Vom descoperi elemente care fac trimitere la  „Have a Cigar”, „Echoes”, „Any Colour You Like”, precum și fire roșii ale discografiei Pink Floyd, cum ar fi ticăitul ceasului, lătratul ori sunetul pulsului. Versurile sunt în spiritul și litera disperării din creațiile lui Waters: „There’s nothing but screams in the field of dreams. Nothing but hope at the end of the rope.” („Sunt doar țipete pe câmpurile de bătaie ale visurilor/ N-a mai rămas decât speranță la capătul frânghiei”)

Sunetele din fundal, timbrul inconfundabil, țipătul lui Waters, dezolarea și mesajul anti-entasblishment fac din „Déjà Vu” o piesă care putea figura, după toate aparențele, pe oricare dintre albumele „Final Cut”, „The Wall” sau „Animals”.

„Roger Waters solo sună mai Pink Floyd decât orice Pink Floyd fără Roger Waters” – e cea mai bună caracterizare posibilă; a făcut-o un simplu fan, într-un comentariu pe YouTube.

În fine, am ascultat și imnul ce denunță cinismul unei lumi pe care o doare în cot de refugiați, „The Last Refugee”. Are și un videoclip tulburător, și acesta, plin de referințe, dar nu la discografia Pink Floyd, ci la scene care au zguduit lumea în ultimii ani.

Ultima constatare e că Waters a lansat un album demn de discografia Pink Floyd post-„The Dark Side of the Moon”, însă modul în care a gândit succesiunea pieselor de pe „Is This The Life We Really Want?” și numeroasele referințe sonorore reprezintă însă urletul lugubru, dar și trufaș, al unui lup singuratic: da, eu urlu, da, am făcut parte din haită, dar acum sunt singur.

În „Is This The Life We Really Want?”, Waters e un lup bătrân care pare că urlă la Lună, când, de fapt, e nenorocitul nostru de Pământ.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ