Gazetar pur-sânge, cu o devoțiune pentru meserie care i-a adus prematura încărunțire și prea puține sferturi de oră de glorie pentru a compensa anii de duminici lucrate, Adi Dobre a lansat o carte: „La masa presei”.

Subintitulată „memoriile unui jurnalist sportiv” și prefațată măiastru de confratele Andrei Crăciun (Everybody’s Darling de când a intrat în presă), cartea de față trebuie citită, fără doar și poate. Dar înainte de asta, a fost trăită de Adi, căruia îi port o amiciție și o simpatie neperisabile.

Adi sau mai bine zis „tati”, apelativul acesta gregar care topea diferențele dintre conducătorii auto și managerii de la Secția Sport, cea mai bună pe care a avut-o vreodată vreun ziar central din România și de unde aveau să emane spre alte zări, mai acătării decât un biet Departament, fie el și de elită, printre alții: Daniel Nanu, Grigore Cartianu, Alin Paicu, Lucian Ioniță, Răzvan Ionescu, Florin Gongu, Laurențiu Manolache, Ioan Viorel, Daniel Conțescu, Matei Udrea, Laurențiu Ciornei, Maria Andrieș, Cristi Delcea, Mihai Voinea, Andrei Crăciun, Marius Chican, Cristi Zagaradniuc, Dochița Moșoianu, Răzvan Jelesneac, Daniel Nazare și, cu voia dumneavoastră, preț de șapte lungi ani, eu însumi…

La Sport, actualul comentator Eurosport a cărat, mai întîi de toate, pianul. O mai fi tras el cu ochiul la clapele alea frumoase – cum ar veni, ale șefilor, băieți cu gulere albe, care frecau scaunele redacției toată ziulica – dar în media, munca de teren e fundamentală. Sunt atâtea piane de cărat, atâta salahorie, încât cei de-acolo, după un stagiu cât de scurt, se puteau socoti antrenați pentru performanță în orice zonă jurnalistică, de la investigații până la „floricelele” reportajelor. Dacă a făcut cineva armata dintre cei ce citesc acum aceste rânduri va înțelege: să fii la Secția Sport era echivalentul „perioadei” din timpul stagiului militar – băgai instrucție ca Berilă, permisii sporadice, tot timpul ceva de făcut, visând la o „macaroană” pe umăr care să te mai scape ulterior de „culcaturi”.

Dădeam primii știrile, care erau chiar știri. Scriam curat, pe înțelesul oricui, dar și pedant, foarte îngrijit, în tot cazul, ceea ce nu se mai pomenise la Sport – printre cei enumerați mai sus se află și unii care figurează fără ezitare în Top 5 editori din presa scrisă. În această lume și-a croit Adi un drum și un renume incontestabile. Cu franchețea lui vecină adesea cu naivitatea, cu felul său special de a fi, genul „ce-i în gușă, și-n căpușă”.

În acest registru sunt scrise și memoriile acestui jurnalist sportiv (am uitat să vă spun că aceasta nu-i o specializare, nicidecum vreo formație jurnalistică – e doar o condamnare pe viață, cu executare la locul de muncă. Nu se prescrie, nu se fac liberări)

Iar pentru că am petrecut destul timp împreună, firește, ne-am și apropiat. Așa se explică, presupun, faptul că Adi îmi face onoarea de a mă pomeni în carte, culmea, și într-un contex favorabil. Bunăoară, când se referă la debutul său la Departamentul Sport al ziarului:

„A fost o primă perioadă în care am redescoperit limba română. Da, limba română, cu a sa teribilă gramatică, pe care programa școlară o scotea din recuzită în clasa a VIII-a, de parcă n-am mai fi avut nevoie de ea. Alin Paicu, Laurențiu Manolache, dar mai ales Horia Ghibuțiu (de el uitasem! Scuze, Ghibule!) ne-au fost, mie și multor altora, adevărați profesori de limba română. „E foarte important să scrieți correct, domnule Dobre. Nu contează stilul în care scrieți, contează îns chimb să o faceți corect din punct de vedere gramatical. Și jurnalistic, firește”, îmi spunea Horia.

De multe ori, chiar și în timp ce ne aflam la masă, jos, la subsol, la „Flacăra”, ori la o bere, lecțiile de gramatică continuau: „Banii pe care i-am luat, tati, și nu banii care i-am luat”, puncta Horia cu mâncarea în gură.

Te-am scuzat, tati! Și fiindcă m-ai cam uitat și-ți amintești doar de faptul că în 2008, ai fost singurul care n-a obținut o mărire salarială când ai venit în biroul redactorului-șef și ai rămas la ziar pe aceiași bani (aici te înșeli, a mai fost cineva, îl pomenești în carte!). Chiar și pentru că mi-ai greșit numele pe dedicația cărții, cum singur ai recunoscut, cu umorul tău voios. Așa cum și eu te rog să mă scuzi că n-am ajuns când s-a lansat cartea. Știi, viața…

coperta autograf la masa presei

Și fii pe pace, o citesc din scoarță-n scoarță, pentru că e o frescă onestă a unor ani și oameni romantici, care și-au iubit ceea ce părea a le fi menirea.

A fost mișto la masa presei sportive. Sigur că puțini am fost, mulți am rămas. Dar asta-i altă discuție, tati, pe care o s-o purtăm cu aceeași pasiune mistuitoare pentru meserie, la următoarea bere.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ