Îi văzusem cinci din cele șapte spectacole în care joacă în această stagiune, dar până aseară, când ne-am întâlnit la „Confesiunile unui artist”, din cadrul primei ediții a evenimentelor marca Laboratorul de artă, n-avusesem ocazia unui dialog cu talentata actriță Antoaneta Cojocaru.

laboratorul-de-arta

Ora petrecută la Simbio a trecut incredibil de repede, căci Antoaneta e un interlocutor deschis, cu replică vie, care ascultă cu atenție întrebările puse și nu răspunde mecanic. Dialogul nostru, AICI!

Introducerea pe care n-am mai citit-o înaintea dialogului cu Antoaneta Cojocaru

Așa cum le-am spus și tinerilor strânși aseară în public pentru a asista la dialogul cu Anto, chiar mă pregătisem cu un text. Când am ajuns însă la Simbio, mi-am dat seama că asistența ar fi preferat un dialog spontan, așa că am renunțat la mica introducere. Iată micul text introductiv pe care-l salvasem în telefon:

Am descoperit-o pe Antoaneta Cojocaru într-o cronică la „Pescărușul” după Cehov, a mai tânărului confrate Andrei Crăciun, și mi-a fost ciudă că în orașul meu, la teatrul meu favorit, apăruse o actriță redutabilă, pe care n-apucasem să o văd. În aceeași după-amiază, notam în Jurnalul unui jurnalist fără jurnal: Antoaneta Cojocaru e o actriță de marcă a noului val, pe care n-am apucat să o văd decât în „Hell sau ce caut eu aici?”, un rol puternic și edificator pentru harul ei clocotitor. în piesa după Lolita Pille într-o nouă dramatizare de Chris Simion, în care i-am remarcat subtilitatea gestuală, inteligența rostirii și debordantul angajament fizic (actrița, predestinată scenei, a făcut balet).

A urmat revelația: de n-ar fi vorba despre moarte în farsa tragică „Arlechino moare?”, pusă în scenă de Antoaneta Cojocaru în mansarda de la Izvor a Teatrului Bulandra, te-ai putea lăsa sedus de miriada emoțiilor unor actori care joacă așa cum respiră. Căci Antoaneta Cojocaru și Adrian Ciobanu sunt doi actori totali ai scenei românești. Sunt ca teflonul –  jumătatea de măsură, înțelegerea precară a dimensiunii unui personaj, automulțumirea, teatrul cu ropote de aplauze ipocrite nu par să se lipească de ei. Dimpotrivă, fac artizanat, fără doar și poate vocațional, șlefuind mai bine de un an un spectacol, așa cum s-a întâmplat cu piesa-atelier „Arlechino moare?”. Aceasta e parte a proiectului mai larg denumit Laboratorul de noapte, experiment scenic gândit de Antoaneta Cojocaru, o artistă provenită din teatrul independent și care a ajuns în marele teatru, unde altă parte decât la Bulandra?, pentru a rămâne.

După care, verdictul: „Antoaneta Cojocaru va fi, indubitabil, o divă a scenei românești. Până atunci se mulțumește cu condiția de actriță trăiristă, ceea ce nu-i deloc puțin. Registrul comic în care-și plasează prestația o face să se simtă în elementul său” (prin divă nu înțelegeam, firește, calitatea de a fi capricioasă!). Așa am calificat-o după „The Bach Files”, ceea ce cred că e cel mai modern spectacol al stagiunii actuale. În fine, după spectacolul „Cea mai puternică” de August Strindberg, certitudinea: „artista Antoaneta Cojocaru calcă apăsat pe drumul consacrării”.

  • Dacă v-a plăcut acest articol, mă găsiți și pe pagina de Facebook.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

17 + sixteen =