„100 de români care mă inspiră” e un proiect personal, care marchează Centenarul Unirii. N-are nimic festivist în sine și nu e asociat niciunei celebrări a statului sau vreunei campanii – e, pur și simplu, alegerea mea de a prezenta oameni speciali din țara în care, ei bine, am ales să trăiesc. 
Veți găsi în această rubrică, zilnic, până pe 1 decembrie 2018, niște oameni care mă inspiră și cărora le-am pus același set de întrebări. La final, acest mozaic uman va recompune, într-un fel, și țara care mă reprezintă.

Doamnei Lăcrămioara Bozieru, profa de engleză care merge la școală pe motor, tunsă și tatuată ca un star punk, nu i-am fost elev, fiindcă suntem leat. Dar e profesoara noastră, a tuturor celor care îi sorb postările și-i admiră atitudinea, spiritul liber, verbul, hazul, determinarea și gracilitatea.

Am fost – sunt – o loază la științe exacte, iar în școala generală mi se albeau pumnii strânși în pupitru de teamă să nu mă asculte, doar acuma să scap, Doamne, după aia, fă ce știi. Ce n-aș da însă azi să pot să fiu ascultat de Lăcrămioara Bozieru, această profă cool, adorată de elevi!

Ce i-ați spune despre dumneavoastră cuiva care nu vă cunoaște?
I-aș spune că sunt o adolescentă captivă în trupul unei gospodine de 50 de ani. Adolescenta e veșnic furioasă, revoltată, vrea să schimbe lumea, merge cu motocicleta și-și rade părul pe jumătate de cap; gospodina fierbe zacuști, gemuri, frământă pâine sub podul palmei sau doar alege grâul pentru colivă și adoră să adune oameni în jurul mesei, pentru că mâncarea unge roțile sufletului și înmoaie armurile pe care le purtăm. E ceva animalic, totuși profund omenesc în felul în care mâncarea unește oamenii și gospodina nu ezită să o împartă în stânga și în dreapta, sperând să potolească adolescenta. Nu prea reușește.

Care este persoana cea mai apropiată de dumneavoastră?
Soțul meu. Un personaj și el, altminteri. Am șansa să fi găsit în soțul meu un partener pentru adolescenta smintită pe care o poartă călare pe șaua motocicletei sau o uită în tăcerile ei pe vreo plajă pustie din Bulgaria, dar și un tovarăș de nădejde care pune murături alături de gospodină. Cel mai important este că nu le-a îngrădit pe niciuna dintre ele, că nu vrea să le schimbe și nu se teme de niciuna. Poate puțin de gospodină. Nu de alta, dar uneori nici măcar el nu mai are unde face loc pentru borcanele ei de zacuști.

Cine v-a făcut cel mai mare bine?
Aș fi tentată să spun mama, datorită disciplinei nemțești pe care mi-a insuflat-o, dar am rămas fundamental o indisciplinată, așa că cel mai mare bine mi l-a făcut profesorul de română și prietenul meu din liceu, Christian Crăciun. Prin el am descoperit două lucruri fundamentale chiriașelor din mine: marea literatură și credința. Dumnezeu mi-ar fi rămas străin dacă într-un moment de cumpănă nu l-aș fi ascultat pe Christian predând Psalmii lui Arghezi și nu aș fi înțeles că numai o forță dincolo de puterea noastră de cunoaștere poate inspira asemenea bucurie a creației, dar și educării. Tot Christian mi-a dat curajul de a fi eu însămi și a mă îndepărta de drumul politehnicii în momentul în care mai aveam puțin și o luam razna, așa că dragului de el îi datorez mult din ce sunt acum.

Dar dumneavoastră cui i-ați făcut cel mai mare bine?
Un mare bine nu îndrăznesc să sper că am făcut, dar mă strădui din răsputeri să nu fac rău. Dacă dragostea e un bine, atunci l-am făcut din plin câtorva foști elevi pe care îi simt parte din mine ca pe copiii mei de la alte mame, iar ei mi-au întors această iubire, făcând suportabilă viața de profesor. Poate că nu trebuie să facem ,,un mare bine”, doar să iubim. O fi de-ajuns?

Dacă ar fi să alegeți un episod din viața dumneavoastră de până acum pe care să-l povestiți nepoților la bătrânețe, care ar fi?
Nașterea primului meu fiu a fost un spectacol deosebit. Nimeni nu-ți dădea copilul să-l ții în brațe după naștere așa că, fiindcă tot personalul era ocupat să-mi reanimeze fiul, m-am dat jos de pe masă și am plecat cu cordonul ombilical încă atârnând după mine să-l văd. S-au speriat groaznic, m-au urcat la loc să expulzez placenta și mi-au adus plodul care semăna teribil cu taică-su. Numai datorită smintelii mele de a-l vedea neapărat, de a-l ține în brațe și a-l privi cu atenție să fie întreg am putut a doua zi să resping copilul pe care mi l-au adus la alăptat și să-l cer cu încăpățânare pe al meu. De fapt, le-am spus că vreau ,,copilul lui Nelu” (soțul meu) și când, în sfârșit, l-au găsit uitat într-un incubator chiar m-a întrebat asistenta dacă ăla era al lui Nelu. ,,Da. Ăsta e al lui Nelu. Ăstuia îi dau țâță”, i-am spus.

Un moment în care ați simțit că s-a prăbușit lumea peste dumneavoastră și cum l-ați depășit?
Lumea mea chiar s-a prăbușit când a murit mama. Am construit una nouă, una fără ea, tare greu. Paradoxal, poate părea nefiresc unora, am construit-o sub amenințarea bolii și a morții. Am fost nevoită să depășesc pierderea singurului părinte pe care l-am avut vreodată forțată de bolile repetate ale copilului meu, urmate de suspiciunea de cancer care a plutit deasupra lui o vreme.

Despre ce moment din istoria României i-ați povesti unui străin și de ce?
Nu doar străinilor, ci și tinerilor români le-aș povesti cum era de fapt în comunism, ce înseamnă să trăiești în absența libertății de exprimare, în teama ca prietenii, poate chiar rudele, să nu fie cumva informatori ai Securității, sub amenințarea frigului, foamei, lipsei de electricitate. Le-aș povesti despre chipurile colegelor mele ale căror mame au murit în urma avorturilor pe care și le provocaseră sau despre fețele resemnate în tragedie ale femeilor despuiate de la brâu în jos, aliniate ca vitele în așteptarea controlului ginecologic inopinat făcut la uzina unde noi ne făceam practica obligatorie. Nu poți înțelege România modernă dacă nu cunoști aceste realități.

În ce loc din România v-ați petrece un weekend cu persoana cea mai dragă?
Nu l-aș petrece în România. Nu acum. Acum tânjesc cu toată ființa mea după nisipul fierbinte al unei plaje pustii din Bulgaria unde Nelu și cu mine ne petrecem de câțiva ani vacanțele și pe care în vara acesta nu am mai ajuns să citim în popoul gol.

Ultima dată când v-ați simțit bine că sunteți româncă.
Eu mă simt mereu bine că sunt româncă. Nu faptul că sunt româncă mă definește și asta mă împiedică să alunec în penibilul admirației prostești pentru vreun atlet cu a cărui victorie să mă identific sau cu vreo faptă de vitejie pe care să-mi imaginez că am făcut eu. Soțul meu spune că sunt moldoveancă altoită pentru că tata era moldovean și mama avea origini austriece, eu mă simt bine în altoiul meu.

Ultima dată când v-ați simțit stânjenită că sunteți româncă.
Niciodată nu mi-a fost rușine cu țara mea. Nu o glorific, nu îi fac ,,chip cioplit”, tocmai ca să-mi păstrez obiectivitatea în privința celor ce trebuie îndreptate, dar stânjenită nu sunt niciodată, doar exasperată de bieții ei oameni.

De ce trăiți în România?
Fiindcă nu aș putea suporta dorul de ea. Am fost departe de țară când aveam doar 22 de ani și puteam să încep o viață nouă peste ocean, dar mă rodea dorul de mama, de frați, de munții care se vedeau din Moreni în zilele senine, de mămăligă, de mirosul de vinete coapte, de iarbă cosită. Mda, a ieșit gospodina la atac.

V-ați gândit vreodată serios să plecați?
Absolut niciodată. Casa mea e aici unde e țărâna în care e îngropată mama, din carnea acestei acasă cresc amintirile mele, poveștile neamului meu altoit sunt scrise aici și nu le-aș putea purta cu mine în altă limbă.

Ce faceți de 1 decembrie de obicei? Sau un 1 decembrie pe care nu-l puteți uita.
Petrec de 1 Decembrie. De câțiva ani buni, întind masă mare pentru ai mei și prieteni cărora le gătesc bucate românești; potrivesc fasole cu ciolan afumat, varză a la Cluj, salată de ceapă, borșuri, plăcinte, fac și pâine de am destul timp, fierb țuică, să se-ncălzească sufletul oamenilor de se așază în jurul mesei, mai nimeresc și câte un vinișor să alunece jumerile mai lin în întunecimea gâtlejului, țărănisme fac. Anul ăsta mă gândesc să trântesc o ciorbă rădăuțeană și o varză călită pe care s-o asortez cu niște pârjoale moldovenești d-alea cât palma, iar de s-o îndura Domnul să am putere oi face o prăjitură cu vișine din vișinată.

 mă găsiți și pe Facebook horiaghibutiu.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

twenty − 13 =