Recitalul din „Vivien Leigh – ultima conferinţă de presă” înnobilează cariera actriței Lamia Beligan
Am văzut aseară, la sala Atelier de la TNB, „Vivien Leigh – ultima conferinţă de presă”, spectacolul care îi prilejuiește actriței Lamia Beligan un One-Woman-Show singular în actuala stagiune. Am asistat la o oră și jumătate de grație artistică. Dar, înainte de toate, la un triumf al feminității, îngemănând destinul tulburător al lui Vivien Leigh, percepția rafinată a autoarei Marcy Lafferty (care a folosit cuvintele marii actrițe britanice), montarea plină de nuanțe și înțelesuri a regizoarei Liana Ceterchi, cea care a înființat asociația femeilor din teatrul românesc, și pariul scenic al Lamiei Beligan, care se încumetă să intre în pielea unei legende.
Lamia Beligan câștigă nu doar pariul cu sine, intrând în personajul unei scrieri pe care a tradus-o cu har, ci și cu o întreagă carieră, desfășurată sub semnul unei împovorătoare filiații cum numai scena poate să creeze.
La finele spectacolului, încă sub influența unei montări cu totul speciale, am revăzut, acasă, „Un tramvai numit dorință”, ecranizarea lui Elia Kazan. Prima oară avusesem ochi doar pentru Marlon Brando, acum am privit-o cu nesaț pe Vivien Leigh în rolul care i-a adus al doilea Oscar (primul, de prisos să adaug, a fost pentru „Pe aripile vântului”). Îndrăznesc să observ că, în acest rol, actrița britanică a descoperit libertatea de a-i împrumuta lui Blanche DuBois și mai multe trăsături personale decât o făcuse cu Scarlett O’Hara: depresia scăpătatei care ia tramvaiul numit „Dorință” în film își găsește ecoul în zbuciumul actriței care nu s-a împăcat cu faptul că își clădise fericirea de a fi cu Laurence Olivier pe nefericirile celor care le erau parteneri în momentul epicei întâlniri. O să vi se pară o exagerare, dar au fost certe momente din film în care am descoperit și o asemănare fizionomică între Leigh și Beligan. O pun pe seama transfigurării artistice care a survenit în anii – fără o elaborată și lungă apropiere de personaj, întruchiparea era imposibilă – în care Lamia Beligan a pregătit acest rol extrem de solicitant.
Cum evoluează Lamia Beligan în acest rol de un angajament fizic total? Cu delicatețe și aplomb, cu o filigranată gingășie, aș spune pur feminină, dar și emanând o forță și o expresivitate care subjugă. Veritabil laborator actoricesc de variante în care își folosește privirea arzătoare, rolul acesta îi conferă Lamiei Beligan și posibilitatea unui florilegiu gestual pe care i l-a descătușat regizoarea. „Îi mulțumesc că m-a ajutat să descopăr că am un trup expresiv pe care trebuie să-l folosesc mai mult și că, uneori, u gest paote să exprime mai mult decât o mie de cuvinte. Îi mulțumesc că m-a ajutat să mă reinventez.”, spune actrița. Într-adevăr, în „Vivien Leigh – ultima conferinţă de presă”, Lamia Beligan conferă mișcării scenice valențe de pantomimă, dăruindu-le mânilor, picioarelor, umerilor săi șansa de a fi protagoniști de sine stătători.
Dacă piesa scrisă de Marcy Lafferty e, așa cum consemnează „Variety”, „un tur de forță introspectiv în sufletul torturat al unei artiste”, prestația Lamiei Beligan însuflețește o întreagă carieră actoricească grație unui personaj de legendă cu care flirtează până la identificare. Pentru Lamia Beligan, „Vivien Leigh – ultima conferinţă de presă” e rolul desăvârșirii și al consacrării.
- Mă găsiți și pe pagina de Facebook a blogului.
