Blogul unei cititoare de cursă lungă al Laurei Câlțea nu ne oferă doar desfătări intelectuale, ci și posibilitatea de a cunoaște, printre rânduri, o persoană cu totul specială, care a ajuns, fără tam-tam, un reper cultural. I-am devorat confesiunile – imaginea ghilotinei de cărți mă va urmări ceva vreme – și vă invit să o faceți și voi. E atâta nevoie la noi de firesc, de lucru așezat, de om care face cu devoțiune lucruri la care se pricepe, așa cum e Laura Câlțea…

De ce te temi cel mai tare?

De limitare. În toate sensurile: de la limitarea oamenilor care nu vor să se deschidă și să învețe, preferând să rămână captivi propriului sistem de înțelegere a lumii, până la limitarea libertății (fizice sau de gândire).

Care e prima ta amintire?

Nu cred că am propriu-zis o primă amintire. Cele mai vechi imagini mentale pe care le am cu mine sunt mai degrabă proiecții provenite din poveștile adulților din familie. Nu știu dacă asta e cea mai veche amintire, dar țin minte foarte clar o vizită la tipografia Arta Grafică unde bunicul meu a lucrat toată viața. Mi-era foarte teamă de toate mașinăriile alea prin care se plimba, într-un mod haotic și extrem de gălăgios, hârtia și, mai ales de mașina care tăia marginile cărților (un fel de ghilotină). Mi-aduc aminte cum m-a plimbat printre mașini, mi-a explicat ce face fiecare și, la final, a tăiat special pentru mine o carte nou-nouță la aceeași mașină de care mă temeam. Evident, m-am simțit tare importantă. Și până azi mirosul de hârtie proaspăt tipărită mă duce înapoi la ziua aia. Nu știu cât eram de mică, dar sigur nu mergeam la școală, deci nu știam încă să citesc. Era o carte cu multe ilustrații, nu știu dacă e tot o proiecție, dar înclin să cred că era Muzicanții din Bremen. Oricum, a fost cartea mea preferată mult timp și e una dintre cele mai vechi pe care-mi amintesc să le fi citit.

Pe cine admiri cel mai mult și de ce?

Răzvrătiții, inadaptații, nonconformiștii, toți cei care refuză să meargă pe cărări prestabilite, cei care mută granițele posibilului. Cum spune Hadrian al lui Marguerite Yourcenar, probabil personajul meu preferat din literatură, „ființele care mută hotarele destinului, schimbă istoria”. Am o enormă admirație pentru scriitorii de tip enciclopedic, de la Bogdan-Petriceicu Hasdeu sau Mircea Eliade, la Gaston Bachelard, Edgar Morin, Alberto Manguel sau Bill Bryson. De asemenea, le admir foarte mult, atât pentru felul în care scriu cât și pentru ceea ce scriu, pe Margaret Atwood, Siri Hustvedt și Donna Tartt.

Ce-ți place la înfațișarea ta?

Cred că părul și ochii (de fapt, mai mult privirea), dar, până la urmă, nimic în mod special. Am probleme în a mă recunoaște în oglindă și în fotografii. Înfățișarea e o parte din mine pe care am moștenit-o și cu care trebuie să mă împac. Mai importante și mai reprezentative mi se par aspectele pe care mi le pot educa (de la comportament, la vestimentație sau cunoaștere). Și tot astea sunt cele pe care le apreciez și la ceilalți oameni.

Care e cel mai prețios obiect pe care îl deții?

Biblioteca. Dar nu e un obiect, e deja o entitate.

Cine ar juca rolul tău într-un film?

Nu m-am gândit niciodată la asta. Cred că mi-ar plăcea să fie Emma Thompson.

Ce-ți reproșezi cel mai des?

Că nu am destulă răbdare, mai ales cu oamenii care-mi sunt cei mai apropiați.

Ce-ai fi făcut la fel de bine profesional dacă n-ai fi urmat actuala carieră?

De fapt, am un mare regret legat de faptul că am renunțat să predau. Mi-a plăcut foarte mult și în mod sigur e meseria pentru care se poate spune că am „vocație”, însă nu mă pot adapta sistemului educațional din România. De asemenea, mi-ar fi plăcut să fiu neuropsihiatru sau paleoantropolog.

Cum ți se spunea când erai mică?

Laura Balaura (copiii din spatele blocului), Lauraș, Laurel, Laurica, în familie. În plus, mă cheamă și Alina, așa că am avut parte de destule bancuri cu Alinuța.

Care e cea mai mare realizare a ta?

Mi se pare un pic prea devreme să vorbesc despre cea mai mare realizare a mea, sper că „the best is yet to come”, dar, ca să răspund la întrebare, ar fi faptul că m-am apucat să scriu. Deși am început să citesc mult de prin liceu, nu am simțit dintotdeauna nevoia să și scriu. Însă efortul de a duce la capăt lucrarea de doctorat a fost cel care a produs un fel de declic. În timp ce mă chinuiam s-o termin mi-am format un stil propriu, am început să scriu cu mai multă ușurință și siguranță și, în cele din urmă, scrisul a devenit la fel de indispensabil ca și cititul. Atunci m-am hotărât că e timpul și cazul să-mi fac și un blog personal. Toate astea nu ar fi fost însă posibile fără sprijinul constant al logodnicului meu și al familiei, mai ales al mamei mele care m-a lăsat să-mi urmez pasiunea (chiar dacă ar fi preferat să-mi aleg o meserie care să-mi asigure o mai mare stabilitate financiară). Dincolo de talent și merite personale, sprijinul venit din partea apropiaților este neprețuit orice ai alege să faci.

Care e cel mai frumos lucru care s-a spus despre tine vreodată?

Multă lume mi-a spus că sunt un om cald și asta m-a făcut să mă simt bine. La un moment dat Camelia Cavadia mi-a făcut un portret pe blogul ei și a fost, în același timp, straniu și copleșitor să citesc cum m-a văzut cineva care abia m-a cunoscut (http://www.carticusuflet.ro/laura-caltea-a-fost-librar-pentru-o-zi-la-libraria-bizantina/). Din fericire, a scris numai de bine! De asemenea, de când am început blogul primesc tot timpul multe mesaje de la oameni pe care nu-i cunosc și care-mi scriu doar ca să-mi mulțumească pentru ceea ce fac. Mi se pare un lucru uimitor că oameni necunoscuți simt nevoia să-mi scrie doar ca să-mi spună că se bucură că m-au „întâlnit” și trebuie să recunosc că, de multe ori, mesajele astea m-au încurajat să cred că fac bine ceea ce fac și m-au motivat să nu renunț și să încerc să fiu din ce în ce mai bună și mai atentă.

Cum ai dori să-și amintească posteritatea de tine?

Ca o persoană deschisă, înțelegătoare și cu simțul umorului. Dar nu știu dacă mi-ar plăcea să-și aducă aminte de mine personal, cât mai degrabă de ceea ce (o să) scriu. Spre deosebire de Oscar Wilde, aș vrea să-mi pun tot „geniul” în operă, nu în viață.

 

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ