„100 de români care mă inspiră” e un proiect personal, care marchează Centenarul Unirii. N-are nimic festivist în sine și nu e asociat niciunei celebrări a statului sau vreunei campanii – e, pur și simplu, alegerea mea de a prezenta oameni speciali din țara în care, ei bine, am ales să trăiesc.
Veți găsi în această rubrică, zilnic, până pe 1 decembrie 2018, niște oameni care mă inspiră și cărora le-am pus același set de întrebări. La final, acest mozaic uman va recompune, într-un fel, și țara care mă reprezintă.

Laura Câlțea e un excelent om de carte. Sigur, fiind doctor în filologie și redactor-șef de editură – unde mai pui, predă la Litere – ar fi fost culmea să nu fie. Admir nespus la această cititoare de cursă lungă ceea ce face pentru cauza aducerii cât mai multor oameni alături de carte. Nu mai puțin, farmecul său personal.

Ce i-ai spune despre tine cuiva care nu te cunoaște?
Că îmi place să citesc. Deși asta sună deja clișeic pentru cei care mă cunosc e, probabil, unul dintre primele lucruri pe care lumea le află despre mine și simt că mă definește. Acolo unde sunt cărți, eu mă simt acasă.

Care este persoana cea mai apropiată de tine?
Acum este soțul meu, Alex. Este cel care are cea mai mare răbdare cu mine (deși probabil că nu-i e întotdeauna ușor), mă înțelege și mă susține mereu și, cel mai important, mă lasă să fiu eu însămi.

Cine ți-a făcut cel mai mare bine? Dar tu cui i-ai făcut cel mai mare bine?
Cel mai mare bine cred că mi l-a făcut mama mea, lăsându-mă libertatea de a lua propriile decizii. Mi se pare foarte important să ai posibilitatea de a hotărî ce e mai bine pentru tine și asta nu doar din momentul când ai împlinit 18 ani. Sper să pot face și eu același lucru pentru copiii mei și să nu-mi închipui întotdeauna că eu știu ce e mai bine pentru ei, convingându-mă că eu sunt cea care trebuie să ia deciziile cele mai importante în locul lor. Cred că unul dintre cele mai mari daruri pe care le poți face celorlalți e să le permiți să fie ei înșiși, așa că asta încerc și îmi doresc și eu să fac cu toată lumea: cu familia, cu prietenii, cu studenții mei.

Dacă ar fi să alegi un episod din viața ta de până acum pe care să-l povestești nepoților la bătrânețe, care ar fi?
Nu prea mă leg identitar de anumite amintiri. În general, când povestesc ceva, e mai mult contextual, nu simt nevoia să povestesc mereu ceva anume despre mine ca și cum ar fi definitoriu pentru că simt că sunt mereu alta la vârste diferite și toate alegerile pe care le fac mă schimbă și mă definesc încontinuu. În Memoriile lui Hadrian, de Marguerite Yourcenar, bătrânul împărat roman spune, la un moment dat: „cu vremea, faptele mele mă formau”. Iar ăsta este unul dintre citatele mele preferate, pentru că să ai mereu conștiința faptelor tale e un lucru care te responsabilizează. Mi-aș dori să le pot povesti orice despre mine, fără să-mi fie rușine și, dacă totuși nu sunt mândră de un lucru pe care l-am făcut, să mi-l pot asuma și să le arăt că măcar am învățat ceva. Dar, cel mai mult, mi-aș dori să le povestesc lucruri care să-i facă să râdă.

Un moment în care ai simțit că s-a prăbușit lumea peste tine și cum l-ai depășit?
Un moment de adâncă disperare existențială pe care mi-l amintesc foarte acut a fost în clasa a V-a, în momentul când m-am întors acasă de la școală și am încercat să-mi fac prima temă la matematica de-a V-a. Țin minte că era ceva la geometrie și ceva cu fracții și a fost un moment de blocaj total în care mi s-a părut că sunt incapabilă să înțeleg ceva și, cu atât mai puțin, să rezolv. Țin minte că am plâns ore în șir până m-a descoperit mama care nu înțelegea ce am. Din fericire, reacția ei a fost ajutătoare: după ce s-a lămurit, s-a așezat liniștită cu mine la birou și cu multă răbdare mi-a propus să încercăm să înțelegem amândouă. Până seara o rezolvaserăm și apoi m-am descurcat și singură. Însă, deși în timpul gimnaziului am ajuns să merg și la olimpiade, matematica din școală a rămas una dintre cele mai neplăcute amintiri și regret și acum că nu am avut un profesor care să mă ajute s-o înțeleg și acum, ca adult, resimt acut treaba asta. Mi se pare că e un orizont al cunoașterii de care nu mă voi putea apropia niciodată.
Evident că, de atunci, am trecut și prin încercări mai grele, dar nu am putut uita acea după-amiază în care am crezut cu toată ființa că tot viitorul meu e blocat pentru că nu înțeleg fracțiile. De exemplu, un alt moment peste care am simțit că nu voi putea trece a fost să-mi susțin lucrarea de doctorat pe tema morții în săptămâna în care a murit bunicul meu. El a murit luni, iar eu aveam vineri susținerea tezei la care lucrasem 5 ani. Nu știu cum am făcut, dar am reușit s-o duc la capăt fără să izbucnesc în lacrimi în fața comisiei, dar, după ce s-a terminat am căzut într-o depresie de câteva luni.

Despre ce moment din istoria României i-ai povesti unui străin și de ce?
Drept să spun, mă încurcă mereu întrebările astea legate de identitatea și istoria națională. Aș putea să recomand locuri de vizitat, asta mi-ar fi mai ușor, aș putea povesti anecdote și întâmplări legate de un context anume atunci când discuția o cere, dar nu-mi vine în minte un moment anume din istoria țării pe care să vreau neapărat să-l menționez cuiva. Am citit și am studiat istoria României, dar nu pot spune că am vreun moment pe care îl consider emblematic. Mi se pare mai interesant, mai degrabă decât evenimentele majore, marcante, să descopăr istoria în detalii și aici o surpriză minunată a fost pentru mine scriitoarea Simona Antonescu care, pe lângă că e o povestitoare minunată, are și acest dar de a reînvia o epocă prin atmosferă, prin imagini, prin detalii. Acum lucrez cu ea la o serie de cărți pentru copii prin care încercăm să-i împrietenim cu istoria tocmai prin aceste detalii aparent insignifiante și, prin intermediul ei, o redescopăr și eu și simt că mă face să mă apropii și eu mai mult de istoria și cultura națională.

În ce loc din România ți-ai petrece un weekend cu persoana cea mai dragă?
Oriunde. Sună clișeic, dar locul e mai puțin important atunci când ești cu persoana cea mai dragă. Nu am un loc preferat la care să revin mereu „ca să-mi încarc bateriile”. Frumusețea lumii e în ochii privitorului, așa că mi se pare mai important să te deschizi tu către lume, decât să aștepți de la lume să-ți dea o fericire care nu există înăuntrul tău. Și locuri frumoase găsești peste tot în România, mai ales dacă ești dispus să le îmbogățești tu, decât să ai mereu pretenția să te îmbogățească ele pe tine.

Ultima dată când te-ai simțit bine că ești româncă.
Mi-e foarte greu să răspund la întrebarea asta pentru că nu mă gândesc la mine însămi ca fiind româncă. Nu am avut niciodată sentimente de patriotism, fac parte dintr-o generație care a avut libertatea să aleagă sau nu să fie patriotă și, sincer, nu erau multe motivele pentru care ai fi ales să fii. Pe de altă parte, nu-mi doresc neapărat să fi fost de altă naționalitate din simplul motiv că nația, la fel ca o grămadă de alte constructe culturale, mi se pare un lucru arbitrar în viața cuiva. Nu alegi unde să te naști și, deși cultura în care te-ai născut îți formează o anumită identitate, prin educație și acces la alte culturi ale lumii poți alege să te deschizi către noi orizonturi, nu să rămâi închis în limitele care ți-au fost trasate la naștere. Cred că, dincolo de identități naționale, cel mai important lucru e să fim oameni în primul rând și să ne deschidem unii către ceilalți, indiferent de rasă, religie și naționalitate. Și, mai ales în contextul multicultural contemporan, chiar nu mai înțeleg rațiunea acestor granițe identitare naționale.

Ultima dată când te-ai simțit stânjenită că ești româncă.
Așa cum nu mă simt neapărat bine că sunt româncă, nu mă simt nici prost că sunt. Dacă vreodată ceva mă face să fiu stânjenită sunt gesturile urâte sau rele de-a dreptul, dar astea sunt lucruri care mi se pare că țin de indivizi, nu neapărat de identități naționale. Mi se pare trist, de exemplu, când văd urâțenia din jur, ăsta e unul dintre primele lucruri care sare în ochi atunci când pui imaginea României alături de cea a altor țări. Străzile, casele, câmpurile, orașele și satele României sunt locuri în care se vede foarte accentuat o anumită delăsare, vezi gunoaie aruncate peste tot și parcă nimic nu e dus la capăt. Însă mi se pare că e o mare greșeală, ca națiune, că așteptăm ca lucrurile să fie puse la punct de altcineva și să ne motivăm lipsa de implicare prin faptul că nici autoritățile nu-și fac treaba. Ca să răspund totuși la întrebare, aș zice că mă simt stânjenită că mulți români nu aleg să se schimbe ei înșiși în oameni mai buni și demni de admirat, înainte de a avea pretenția să aibă o altă clasă politică mai bună.

De ce trăiești în România? Te-ai gândit vreodată serios să pleci?
Trăiesc aici pentru că, pur și simplu, aici m-am născut și m-am format. Nu neapărat în statul România, cât mai degrabă în limba și cultura română. Nu cred că mi-ar plăcea să plec definitiv vreodată. Aș vrea să călătoresc și să cunosc cât mai mult, însă nu mă văd mutându-mă definitiv în altă parte. Mi-ar plăcea, într-adevăr, să stau într-un oraș mai curat, cu oameni mai prietenoși, cu clădiri mai îngrijite și trotuare pentru pietoni, dar tot sper că și Bucureștiul va ajunge vreodată un astfel de oraș. În plus, mă simt bine făcând ceea ce fac acum, editând cărți, scriind despre cărți și predând, și nu știu dacă aș putea să fac asta la fel de bine în altă limbă, în altă țară. Comparativ cu ce fac alți oameni care aleg să se implice politic și în proiecte sociale nu pare așa mult, dar și educația este extrem de importantă și simt că măcar așa pot ajuta și eu. Și ăsta e un alt motiv pentru care nu vreau să plec.

Ce faci de 1 decembrie de obicei? Sau un 1 decembrie pe care nu-l poți uita.
Nu fac nimic deosebit de 1 decembrie. De obicei, mă bucur că e o zi liberă, ceea ce, pentru mine, înseamnă mai mult timp de citit. Dar nu simt că e o zi pe care trebuie s-o sărbătoresc în vreun fel și, prin urmare, nici n-o fac. Nu mă duc la paradă, nu gătesc nimic tradițional, nu mă simt în alt fel decât într-o zi normală. Așa că nici nu am amintiri legate de ziua asta. Habar n-am ce-am făcut anul trecut de 1 decembrie. Cel mai probabil m-am relaxat și am citit. Ceea ce o să fac și anul ăsta în mod sigur.

Foto: Ema Cojocaru

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

9 + 19 =