„100 de români care mă inspiră” e un proiect personal, care marchează Centenarul Unirii. N-are nimic festivist în sine și nu e asociat niciunei celebrări a statului sau vreunei campanii – e, pur și simplu, alegerea mea de a prezenta oameni speciali din țara în care, ei bine, am ales să trăiesc.
Veți găsi în această rubrică, zilnic, până pe 1 decembrie 2018, niște oameni care mă inspiră și cărora le-am pus același set de întrebări. La final, acest mozaic uman va recompune, într-un fel, și țara care mă reprezintă.

Lia Bugnar e o doamnă a teatrului și a filmului din România. Dacă nu i-aș intui un acces de râs sardonic în timp ce citește aceste rânduri, căci are un umor robust și oprește adesea să alimenteze la stația derizoriului, aș adăuga și alte epitete. Așa, mă mărginesc să-mi exprim admirația nețărmurită pentru calitățile sale scriitoricești, dramaturgice, regizorale și actoricești.
Dacă nu-mi joacă memoria o festă, într-o piesă a dumneaei, „Masculin/ Feminin”, am întâlnit replica „Femeia cu un fir dus la ciorap devine o subfemeie“. Mi-a amintit de Tante Alice, dascăl de franceză și conduită, care spunea ritos unei clase preponderent feminină: „Fetelor, dacă nu vă dați jos imediat dresul când i s-a dus un fir, ci-l duceți la remaiat, o să deveniți niște gospodine grase, cărora o să le miroasă părul a ceapă tocată”. Cumva, am reușit să nu mă efeminez, nici să fac sarmale. Iar Lia, cu care sunt leat, să fie un om de spirit cu ștrampi ca scoși din amabalaj.

Ce i-ai spune despre tine cuiva care nu te cunoaște?
Nu numai că nu vorbesc despre mine cu necunoscuți, dar mă și panichează necunoscuții care vorbesc despre ei. De fapt, mă panicheaza și cunoscuții care vorbesc preponderent despre ei. Cred că în cărțile de specialitate meteahna asta are și un nume, mă refer la vorbitul despre sine cui vrea și cui nu vrea să audă. Sigur e o boală ceva. Destul de răspândită în zilele pe care le trăim, iar feisbucu’ e un mediu bacterian foarte bun pentru manifestarea acestei boli.

Care este persoana cea mai apropiată de tine?
Omul cu care trăiesc.

Cine ți-a făcut cel mai mare bine? Dar tu cui i-ai făcut cel mai mare bine?
Nu știu dacă se poate răspunde la întrebarea asta fără să ai tabloul de ansambu, ăla final. O grămadă de lucruri care au părut rele când le-am trăit, au dus mai târziu la întâmplări bune. Presupun că e valabil și invers. Una peste alta, cred ca noi suntem ăia care ne facem și binele, și răul. Întâlnirile vieții îți mai deschid câte o ușă spre o cameră nouă, da’ tot tu ești ăla care îți faci binele sau răul, nu-l poate face altcineva în locul tău. Așa cum nici tu nu poți face nimic în locul altcuiva, oricât ți-ai dori să ai un mic drept de autor asupra reușitei cuiva. Oricum, încerc constant să nu fiu un om dăunător.

Dacă ar fi să alegi un episod din viața ta de până acum pe care să-l povestești nepoților la bătrânețe, care ar fi?
Le-aș povesti, ma gândesc, despre toată treaba cu existența de dinainte de ’89. Aș spera să fie într-adevăr ceva inimaginabil pentru abstracții mei nepoți (n-am copii) și nu ceva ce vor trăi pe pielea lor. Dar, la cum se înfățișează situația noastră azi, n-ar fi exclus să ajungem în punctul în care am fost atunci. Deci, dragule, m-aș focusa pe istorie, n-am așa întâmplări în viața mea încât să merite să ridic ochii unui nepot din telefon.

Un moment în care ai simțit că s-a prăbușit lumea peste tine și cum l-ai depășit?
Au fost multe, dar, prin comparație, cel mai ireparabil a fost când a murit tata. Paradoxul e că n-aveam o relație deloc lină și totuși a fost cea mai mare durere pe care am simțit-o în viața mea. Am depășit-o având grijă de maică-mea. Asta ca să vezi că iau foarte în serios întrebările tale. În rest, de câte ori eram proastă pe scenă, cădea o bucată de lume peste mine, după care am acceptat adevărul că nu sunt artista aia uriașă care mi-ar fi plăcut mie să fiu, nici măcar una mare, am acceptat faptul ca sunt, în ciuda înălțimii, o artistă mignonă. Din momentul ăla, așteptările fiind ajustate la realitate, mi-am făcut mai mult surprize plăcute.

Despre ce moment din istoria României i-ai povesti unui străin și de ce?
Depinde ce-aș vrea de la străinul respectiv. Așa, anecdotică de avion, mi se pare aia cu votatu’ primarului când omu’ era la zdup. Cred că pasivitatea noastră e singura chestie cu adevarat excepțională care se poate povesti despre noi. Inerția noastră e un fenomen ieșit din comun. Și suntem și consecvenți în inerție, vezi imnu’.

În ce loc din România ți-ai petrece un weekend cu persoana cea mai dragă?
Se cheamă Villa Abbatis Equestrian Center și e în satul Apos, undeva lângă Agnita. Acolo îl ducem pe câțel pe durata verii în fiecare an de trei ani încoace și mergem să-l vedem cât de des putem. Locul e frumos tare și oamenii de-acolo, Mihai și Bianca, nu-s de pe lumea asta. Eu chiar nu sunt genul care se extaziază în fața peisajelor și-și face selfie cu flori de colț, dacă aș putea să nu ies deloc din casă, aș fi cel mai în elementul meu. Dar la Apos acolo e ceva care m-a furat din primul moment și nici că o să-mi mai treacă.

Ultima dată când te-ai simțit bine că ești româncă.
Mie nu mi se pare în niciun fel faptul că sunt romancă. Adică, ești tu, indiferent ce se cheamă că ești. Mă bucur când se întâmplă ceva bun în urma acțiunilor mele. Mi-e rușine când provoc ceva rău. Dar n-am trăit nimic până acum care să aibă legătură strict cu faptul de a fi româncă. Chiar și clasa politică pe care o avem acum n-are legătură cu a fi român, are legătură cu a-ți mișca fundul la vot sau nu. E, într-un fel, ca la zodii. N-o să mă apuc niciodată să zic că mi-am bușit mașina pentru că sunt capricorn. O să recunosc că nu m-am uitat în retrovizoare și o să țin minte pentru viitor. Sau, dacă un copil din Galați câștigă Olimpiada mondială la chimie, asta are legătură strict cu faptul că e deștept și a învățat la chimie de i-au sărit ochii, deloc cu a fi român. Deci nu mă simt bine sau rău că sint româncă, așa cum nu mă simt bine sau rău ca sunt femeie, așa cum nu mă simt bine sau rău că sunt om. Sunt și gata.

Ultima dată când te-ai simțit stânjenită că ești româncă.
Nu m-am simțit stânjenită ca sunt româncă niciodată. Nu-mi găsesc genul ăsta de scuze ca să-mi explic stânjenelile de pe cărarea vieții.

De ce trăiești în România? Te-ai gândit vreodată serios să pleci?
Pe vremea lui Ceaușescu da, evadarea era un vis. Dar avea legătură cu închisoarea care era România atunci. După ce s-au deschis porțile, nu mi-a trecut niciodată prin cap să trăiesc în altă parte. Între altele, nu mi se pare că viața e diferită într-un mod esențial dacă trăiești într-o țară sau în alta. Acțiunile de om (respirat, mâncat, băut, mers la toaletă, dormit) sunt aceleași. Evadarea din aceasta rutină tot în sinea ta o găsești. Și atunci ce sens ar avea să-mi mut sinea în altă parte? În plus, gândesc în limba română și asta e, pentru mine, singura adresă de care țin cont atunci când aleg unde să trăiesc.

Ce faci de 1 decembrie de obicei? Sau un 1 decembrie pe care nu-l poți uita.
Nimic aparte. Dar te rog să nu pui la suflet. Poate îmi atenuează puțin din vină faptul că nici de ziua mea nu fac nimic diferit de orice altă zi. Când s-o-mpărțit festivu’, fost-am eu dus la lucru, cum ar veni. Vestea bună e că zilele mele obișnuite sunt destul de reușite, nu-i nevoie de sărbători ca să contrapunctez.

Foto: Cătălina Flămînzeanu

 – Mă puteți urmări și pe pagina de Facebook horiaghibutiu.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

twenty − two =