În lectura marelui regizor Alexander Hausvater, „Mazurka” pusă în scenă la Teatrul Dramaturgilor Români e o eufonie deopotrivă fecundă și eclatantă.
Sunt 40 de ani de când merg la teatru și încă mai descopăr resurse de a mă emoționa profund. Asta reușește Hausvater, cu impresionantul concurs al unei distribuții de excepție: Lari Giorgescu, Antoaneta Cojocaru și Gavril Pătru conving și seduc în pielea multiplelor personaje cărora le dau viață, înviind epoci și trăiri minunate.
Spectacolul pseudo-biografic dedicat lui Chopin, ce aduce pe scena intimei săli a Teatrului de pe Griviței crâmpeie din viața, opera și fantasmele geniului muzical polonez – la care adăugăm propriile proiecții ale lui Hausvater asupra compozitorului și omului – are cadența mazurcilor despre care s-a spus că ar fi dansurile sufletului. Interpretarea lor la pian, dar și pașii de dans aferenți, presupun virtuozitate.
Nu-mi amintesc să fi găsit o caracterizare mai potrivită a mazurcilor decât în cartea „Chopin – omul și muzica sa” de James Huneker. Zice așa autorul despre mazurci: „Cochetării, vanități, fantezii, înclinații, elegii, vagi emoții, pasiuni, întreceri, dispute de care depind siguranța ori favorurile altora, toate, toate se întâlnesc în acest dans”. Aidoma în piesa lui Hausvater, care ne desfată cu ajutorul unei strălucite echipe de creație (scenografia – Viorica Petrovici, muzica – Cári Tibor, light design – Lucian Moga, concept video de Constantin Șimon și Andrei Ștefan Florea).
Cât despre partea interpretativă, profit de marea șansă de a nu fi teatrolog. Scriu crochiuri subiective atunci când îmi place un spectacol, mă abțin de la scris dacă îmi displace – atât de simplu. Iar în virtutea acestui subiectivism, cred despre acest spectacol reușit, care ne poartă prin Varșovia, Paris ori Londra și ne aduce pe scenă personalități precum Chopin, Liszt sau George Sand, că își sprijină succesul pe troica aleasă să dea viață artistică multelor personaje întruchipate.
Pe doi dintre actori, Lari Giorgescu și Antoaneta Cojocaru, îi și cunosc – suficient de mult încât să iau alăturarea lor scenică drept un fel de răsplată personală. Sunt răsfățat să îi văd împărțind scena pe acești DansActori, vorba lui Gigi Căciuleanu, cu școli diferite de actorie și de dans, dar desăvărșiți artistic.
Trăiristul Lari Giorgescu pune atât de mult suflet în acest rol încât aproape că te chircești când se chircește personajul său, sărmanul geniu suferind de oftică într-o vreme când aceasta nu cunoștea tratament. Cândva, într-o epocă pe care n-o pot anticipa, dar care cred că va fi post-internet, atunci când i se va face portretul de însemnat artist, ar trebui să poarte cămeșoaia din acest spectacol.
Diafana, severa, grațioasa, burlesca Antoaneta Cojocaru intră cu dărurire în pielea femeilor lui Chopin cu o gestică și o mobilitate fizionomică exemplare. De fiecare dată când schimbă personajul, Anto apare nu doar cu alt machiaj, ci și cu altă strălucire în ochi și, practic, cu o fizionomie construită special. Mi-a amintit de o călătorie în Skopje, unde am descoperit un oraș nebănuit de modern. Am găsit acolo cluburi private care-și permiteau luxul de a angaja cititori de chipuri. Fizionomiști. Te scrutau cu ochi de specialist printr-un vizor, iar dacă treceai acest test, intrai. În „Mazurka”, vraja artistică a Antoanetei Cojocaru ne face pe toți cititori pricepuți de chipuri.
Gavril Pătru face piruete elegante printre alte personaje, evoluând cu aplomb pe portativul expresivității actoricești de la morgă la exuberanța decadenței. Îl știu din multe spectacole de la Național unde s-a făcut remarcat, aici face un „secundar” de vis. Ironicul său „oh-la-la, la-la-la-la” îmi va răsuna multă vreme în urechi.
Când sunt pe scenă, tustrei o umplu cu har.
I like Chopin! I like „Mazurka”!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

five × two =