„100 de români care mă inspiră” e un proiect personal, care marchează Centenarul Unirii. N-are nimic festivist în sine și nu e asociat niciunei celebrări a statului sau vreunei campanii – e, pur și simplu, alegerea mea de a prezenta oameni speciali din țara în care, ei bine, am ales să trăiesc. 
Veți găsi în această rubrică, zilnic, până pe 1 decembrie 2018, niște oameni care mă inspiră și cărora le-am pus același set de întrebări. La final, acest mozaic uman va recompune, într-un fel, și țara care mă reprezintă.

Când l-am cunoscut pe Liviu Lucaci, era un actor tânăr, cult și chipeș. O viață de om mai târziu, Liviu e scriitor (premiat pentru dramaturgie), regizor și profesor de actorie. Habar n-am cum a reușit, dar cult, tânăr și chipeș e și azi.

Ce i-ai spune despre tine cuiva care nu te cunoaște?
Că sunt un tip care face din pasiune tot ce face. Cu alte cuvinte, fac ce mă taie capul. Așa că dacă cineva vrea să-mi vorbească, să o facă din inimă. Și atunci poate construim ceva împreună.

Care este persoana cea mai apropiată de tine?
Fiica mea, Mara. E o persoană care mă inspiră și mă motivează. Și pe care o iubesc din tot sufletul.

Cine ți-a făcut cel mai mare bine?
Am avut noroc în viață ca mai mulți să îmi facă bine. Prima ar fi mama, care m-a sprijinit fără să mă sufoce și mi-a permis să mă dezvolt, supraveghindu-mă de la o protectoare distanță. Apoi ar fi Ion Cojar și Adriana Popovici, profesorii mei de teatru, două mari personalități care m-au îndemnat să îndrăznesc.

Dar tu cui i-ai făcut cel mai mare bine?
Sper că studenților mei, mulți dintre ei azi actori importanți. Am încercat să îi fac să stea bine pe propriile picioare, stăpâni pe viețile lor.

Dacă ar fi să alegi un episod din viața ta de până acum pe care să-l povestești nepoților la bătrânețe, care ar fi?
Perioada de după Revoluție, începutul lui 1990, când eram atât de fericit că suntem liberi încât ieșeam dimineața pe stradă fără niciun gând precis, doar ca să vad cum merge lumea și, de bucurie și fără să îmi dau seama bine ce fac, iuțeam pasul tot mai mult până mă trezeam că alerg de să-mi sară inima din piept, că alerg ca un nebun. Îmi venea să urlu de bucurie că trăiesc într-o țară liberă, că sunt tânăr și că am șansa asta. Alergam așa uneori vreo două cartiere, fără să mă opresc, până mi se tăia respirația, îmi bubuia inima și sfârșeam lac de transpirație, gâfâind ca un cal de curse, dar fericit. Definitiv fericit. A fost perioada care m-a încărcat pentru o viață. Aș fi luat-o pe toate drumurile deodată. Am vrut să mă fac marinar, pilot de avion, am și dat probele fizice pentru asta, regizor de film, inginer… de toate. De altfel eu am mai trecut prin două facultăți înainte de teatru. Am purtat și uniforma o vreme… Și iată că am sfârșit prin a fi actor, regizor de teatru, scriitor și profesor de actorie. Se leagă, nu? De atunci mi se trage.

Spune-mi un moment în care ai simțit că s-a prăbușit lumea peste tine și cum l-ai depășit?
Când oameni foarte apropiați au cedat tentațiilor și m-au trădat. Când banii și interesele i-au cumpărat. A fost cumplit. Mereu am trecut peste aceste momente cu ajutorul prietenilor. Consider prietenia suprema valoare în relațiile dintre oameni. Prietenia aceea în care îți pui viața în mâinile altuia, știind că va avea grijă de ea mai bine uneori decât o poți face tu. Am astfel de prieteni, spre norocul meu.

Despre ce moment din istoria României i-ai povesti unui străin și de ce?
Întrebarea asta mi-a pus-o un american foarte deștept, absolvent de Harvard, eram în Japonia la o bursă de studii. M-a întrebat de fapt ce aș povesti cuiva care vrea să afle ceva de neuitat despre România. Și i-am povestit despre o întâmplare petrecută în închisorile comuniste. Doi deținuți politici ajunși în aceeași celulă. Era frig, niciun fel de condiții și o înghesuială cumplită. Paturile nu erau suficiente, se dormea direct pe podea. Cei doi deținuți nu se cunoșteau bine, se nimeriseră doar în aceeași celulă. Unul dintre ei era bolnav de plămâni, scuipa sânge. Celălalt se oferă să se așeze pe podea, iar celălalt să doarmă pe el, ca să nu stea cu spatele pe podeaua rece. Deținutul bolnav trece astfel peste noaptea geroasă, dormind pe trupul cald al colegului ca pe o saltea. Deținutul care se oferise să doarmă pe jos ca să-și protejeze colegul se îmbolnăvește și moare. Cel care făcuse acest sacrificiu era un filosof celebru, un economist de renume, fost ministru, condamnat că era un om de valoare. Un om care cunoscuse faima, dar nu uitase omenia. Se numea Mircea Vulcănescu. Americanul meu mi-a promis că n-o să uite povestea.

În ce loc din România ți-ai petrece un weekend cu persoana cea mai dragă?
În regiunea de deal-munte, oriunde. Unde se văd munții.

Ultima dată când te-ai simțit bine că ești român.
Când a câștigat Simona Halep Roland Garros-ul. Am fost pe stadion s-o întâmpin, când s-a întors de la Paris. Mi-am pierdut vocea strigând. A fost frumos.

Ultima dată când te-ai simțit stânjenit că ești român.
Nu mă simt stânjenit că sunt român. Fac parte dintr-un neam creativ, cu o istorie foarte interesantă. Nu uit că pe străzile Bucureștiului trecea odată un domnitor român într-o caleașcă trasă de reni cu coarnele aurite. Sau că aici s-au născut părinții dadaismului. Cum aș putea fi stânjenit?

De ce trăiești în România? Te-ai gândit vreodată serios să pleci?
Nu aș pleca definitiv din România. E o țară în care poți visa, poți râde, poți iubi. O țară în care nu ești obligat să trăiești într-un tipar. O țară cu oameni calzi și femei frumoase. Cum să plec?

Ce faci de 1 decembrie de obicei? Sau un 1 decembrie pe care nu-l poți uita.
De 1 decembrie mă gândesc la bărbații și femeile care au făcut ce au făcut ca țara asta să fie mai mare decât au vrut vreodată dușmanii ei. Oamenii ăia care și-au pus mintea ca să ne fie bine nouă azi. Oamenii curajoși care au îndrăznit să viseze la drepturi și libertate. La toți cei care sunt mândri de țara lor și fac ceva pentru ea și semenii lor. Nu sunt puțini. Și în familia mea au existat astfel de oameni. Oameni care mor în picioare, cu zâmbetul pe buze.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

twelve − 11 =