„Love”. De ce a dispărut arta lui Noe

Vreme de 135 de minute, pe timpul proiecției filmului „Love” la Cinema Studio, m-am tot gândit că asist la o farsă, iar regizorul argentinian Gaspar Noe, aflat printre noi, se distrează copios pe seama publicului. După film, la sesiunea de întrebări și răspunsuri, cred că am înțeles și filmul, și faptul că mă înșelasem judecându-l în pripă, și de ce a dispărut arta lui Noe din stilul „cinema du corps”, cu care intrigase o lume, în „Ireversibil”.

Cineastul argentinian e seducător fără efort, prin simpla apariție la evenimentul desfășurat în cadrul festivalului „Les Films de Cannes a Bucarest”.

E simpatic – când îi mulțumește lui Cristian Mungiu pentru epitetul „controversat” –, are un acut simț al umorului, e franc, povestind cum i-a reproșat tatăl său că de data asta a întrecut măsura (iar faptul că Noe Sr. a vrut să se asigure că nu apare penisul fiului său în film e o anecdotă savuroasă).

Ar fi de adăugat că nu sunt un puritan. Și nu mă regăsesc printre sofisticații despre care „The Guardian”, prin vocea autoritară a criticului Peter Bradshaw, susține că vor considera „Love” plictisitor, ca orice film cu conținut sexual explicit proiectat la Cannes, și că le va crește nasul ca lui Pinocchio pentru această minciună.

Dar, așa cum văd eu lucrurile, în contextul creațiilor lui Gaspar Noe și în afara lui, „Love” e un fiasco.

Ar fi absurd să pretind că mă așteptam să găsesc același magnetism între actorii de mâna a doua cu dotări de primă mână din „Love” precum cel dintre Vincent Cassel și Monica Bellucci – cei din urmă, dincolo de faptul că sunt redutabili actori, formau un cuplu în momentul filmării la „Ireversibil”, pe când aici, oricât s-a străduit, contracronometru, regizorul să găsească o pereche din viața reală, n-a reușit.

Rezultatul e întristător și consternant. Sunt de acord cu criticii reputați de film care observă că actorii din „Love” nu vor străluci în ecranizări după Aristofan sau Miller. Constat însă că un actor atât de lipsit de charismă și de talent cum e protagonistul din „Love” îți strică inclusiv cele câteva scene reușite (cea de „threesome”, bunăoară) de fapt, salvate in extremis de coloana sonoră, de încadrare și de lumini.

Gaspar Noe a explicat că a făcut „Love” pe ultima sută de metri, în goană după bani, cu un scenariu numărând șapte pagini și cu replici improvizate. Din păcate, toate acestea se văd în sala de cinema. Proiecțiile acestui film ratat nu vor fi însoțite de un „disclaimer”, iar numele lui Noe va rămâne, ca o asumare, în dreptul regiei, scenariului, montajului.

 „Love” e un film pornografic. Ca orice film pornografic, trama, jocul actorilor, replicile sunt în mod deliberat neglijate, pentru a nu deturna atenția publicului amator de la o învălmășeală de trupuri goale care să excite vizual și nu numai. Or, încercarea lui Gaspar Noe, ca și a lui Lars von Trier în „Nymphomaniac”, de a aduce pornografia din sălițele de vizonare ale sex-shopurilor în cinematografe e sortită eșecului. Poate greșesc, dar la cinema aștept un „du-te vino” transfigurat de artă, nu niște secvențe disponibile la un click distanță, în catacombele Internetului.

Simplificând, am impresia că Noe a făcut „Love” doar pentru că a primit o finanțare pentru filmarea în 3D. Iar acesteia nu-i găsesc o justificare decât pentru îndoielnicul moment al ejaculării în fața publicului – în rest, acest tip de filmare conferă producției aerul artificial al unui video game cu pornoșaguri.

Bref, mă bucur că l-am văzut pe regizor și nu regret că i-am văzut nici filmul. Dar, dacă ar fi să-l caracterizez necruțător (așa cum e Noe cu publicul), aș zice că e o mare porcărie.