Mai cu viata, despre necrologurile de presa

Nu stiu niciun student la Facultatea de Jurnalism si Stiintele Comunicarii. Dar, daca as cunoaste vreunul, as fi curios in ce masura e dispus sa  faca, in paralel cu scoala, si practica adevarata. Nu ca aia la sfarsitul careia obtii o hartie de la un redactor-sef plictisit care nici nu te-a vazut pe acolo. La munca de jos dintr-o redactie. Adica nu ce se intampla acum, cand ramane in echipa cel mai iute tastator. Eventual, acela care scrie cel mai repede o stire exclusiva, pe care n-o mai au in clipita asta decat 3-4 alte site-uri.

Si daca e vreunul dispus, ce-ar fi sa inceapa meseria lucrand la Departamentul Necrologuri? Hai, mai cu viata, nu fiti timizi! Credeti-ma, e una dintre cele mai bune scoli de presa posibile. Intai, ca moartea vinde, deci interesul nu trebuie starnit. Apoi, e o stire pe care o are toata lumea. Asadar intra in joc harul jurnalistic de a scrie altfel, distinctiv si astfel incat data viitoare cititorii sa ia ziarul pentru semnatura ta. Redactarea ei e o splendida oportunitate de a face cronica unei intregi vieti, te obliga sa fii bine documentat, ca nu cumva sa gresesti cronologia, ca sa nu mai mentionam circumstantialele de baza. Doar ca, la rubrica Decese din presa, spre deosebire de o stire obisnuita, trebuie sa insiri cine-unde-cand-cum-de-ce-urile si la inceput, si la sfarsit! Adica incepi zicand cine s-a prapadit, ce varsta avea, motivul etc, apoi reliefezi bornele unei vieti (indeobste remarcabila, daca nu, cutuma indeamna folosirea eufemismelor), pentru ca la final e musai sa mentionezi informatii despre data, ora si locul serviciului funerar, acolo unde e cazul, si un mesaj din partea familiei indoliate.

Pe scurt, necrologul de presa are poveste, are emotie, ii poate inspira pe cei care afla abia acum ce rang si ce hram avea disparutul. Si nu e nimic macabru intr-un necrolog bun, ne asigura cei de la „New York Times“, ziarul cu cea mai respectata rubrica de decese din lume (se zice ca daca nu ti-a aparut necrologul in NYT, n-ai existat). Fiindca, insista ei, un necrolog bun e despre viata, nu despre moarte. Dar la acel ziar e un departament intreg, cu reporter care verifica informatiile pe teren, cu documentaristi experimentati, cu fotoeditori care nu confunda pe nimeni si arhiveaza corect, cu redactori care au grija ca textul sa fie impecabil, cu editori care decid cele mai bune citate si titluri, ba si care intra si care ba etc.

Numai ca, ati ghicit, noi nu avem necrologuri in presa (si, fortand nota, poate si de asta nu prea mai avem nici presa). In Romania, avem ferpare, adica doar anunturi la Mica Publicitate, care au cunoscut o frumoasa cariera in anii comunismului, intrucat paginile de anunturi din „Romania libera“ erau cele mai vii, desi erau pline de morti.

E la fel de adevarat ca nu cunosc niciun ziarist profesionist care sa scrie necrologuri. Stiu doar din filme, insa aceia nu sunt reali, sunt numai inspirati din realitate: in „Closer“, Dan (Jude Law) lucreaza la o astfel de rubrica la o publicatie britanica, iar in „Serendipity“, Dean (Jeremy Piven) se ocupa de necrologuri chiar la „New York Times“ (are si o replica buna, cand afla altcineva cu ce se ocupa: „da, eu am ultimul cuvant!“).

Bun, probabil ca acest gen publicistic n-a proliferat la noi (chiar nu stiu daca in afara de presa religioasa, tiparita sau online, mai are vreo publicatie din Romania astfel de evocari, facute ca la carte) si dintr-o chestiune legata de traditii culturale. Sa stiti insa ca si americanii se confruntau cu mentalitati retrograde – n-au trecut doua decenii de cand sefi sictiriti erau gata sa excluda pagina cu pricina fiindca oricum n-o citeau decat varstnici care, posibil, mai bifau cu satisfactie un nume de pe lista. Au fost insa cazuri in care rubrica de necrologuri a fost inviata tocmai de un sef excedat, care i-a dat in responsabilitate povestile unui jurnalist de investigatie.

Nu pretind sa ajungem prea curand la nivelul la care e presa de aiurea in acest moment. Cred insa ca sunt o multime de lucruri care au ramas neexploatate (sa nu-mi ziceti ca la noi se moare mai putin, vorba unui personaj care era gropar, „gripa sa dea Dumnezeu!!!“) ori ca puzderia de firme funerare aparute, ale caror servicii se diversifica tot mai mult, nu si-ar face reclama in paginile publicatiilor care ar avea o asemenea rubrica. Sigur, n-o sa avem dezvoltarea din serialul „Sub Pamant SRL“ si nici coduri de bare pe pietrele tombale, asa cum e acum in America (scanezi si citesti mesajele de condoleante). Insa, in treacat fie spus, si dezvoltarea acestei industrii ar mai cizela, cred, spiritul unora care au inceput sa-si mute palatele dincolo de gardul cimitirului.

De asemenea, mi se mai pare ca tocmai pe fondul absentei unor profesionisti care sa se ocupe de domeniu, au aparut atatea oripilitati prin presa, includem aici si audiovizualul, de la noi: oameni „omorati“ din greseala, fara verificarile prealabile, mari disparuti evocati de tineri jurnalisti care habar n-aveau cine fusesera aceia etc. Nu mai pomenesc de rolul educativ (stiu, o sa mi se rada-n nas: fugi, nene, de aici, noi suntem pusi sa facem trafic si vizualizari, nu educatie!), care ar mai tempera reflexele oribile – mai nou, cand trece alaiul funerar, toata lumea filmeaza cu mobilul. Ce sa faca, Doamne iarta-ma, cu pozele? Sa le arate cumatrului la un sprit?!

Sigur, nu pretind ca rubrica de decese poate invia presa scrisa de la noi si zau ca nici nu trebuie sa o fac pe acest blog unde scriu ce ma taie capul. Dar daca putem impiedica presa sa moara scriind pe te-miri-unde povesti de viata, hai s-o facem. Indiferent ce v-ar zice profii sau sefii, dragii mei viitori jurnalisti, sa stiti ca si viata vinde, nu doar moartea, daca e bine scrisa.