„100 de români care mă inspiră” e un proiect personal, care marchează Centenarul Unirii. N-are nimic festivist în sine și nu e asociat niciunei celebrări a statului sau vreunei campanii – e, pur și simplu, alegerea mea de a prezenta oameni speciali din țara în care, ei bine, am ales să trăiesc.
Veți găsi în această rubrică, zilnic, până pe 1 decembrie 2018, niște oameni care mă inspiră și cărora le-am pus același set de întrebări. La final, acest mozaic uman va recompune, într-un fel, și țara care mă reprezintă.
Puternică și vulnerabilă, trădând în mișcări și atitudine un autentic șic parizian, Mara Coman e, pentru mine, prototipul femeii moderne. Și-a însușit cu eleganță trăsăturile femeii-etalon a brandului internațional pe care îl reprezintă (e redactorul-șef al publicației „Marie Claire”) – adică are personalitate, substanță, profunzime și o notabilă propensiune pentru pantofi.
O las să se prezinte singură, nu înainte de a le menționa pe gemenele ei, două gâgâlici deștepte spirt, pe care le ador. Mara le-a păcălit cândva că eu aș avea toate răspunsurile, așa că, atunci când ne revedem, sunt pregătit să spun fără să clipesc care e, bunăoară, numărul fix de pași dintre Tohanu Nou și cel mai înalt vârf muntos din lume.

Ce i-ai spune despre tine cuiva care nu te cunoaște?
Sunt Mara, am 38 de ani și sunt o femeie ca oricare alta.
Îmi duc gemenele la școală, merg la job, îmi calc hainele, fac gem de caise, pregătesc cina, calc pe piese de Lego, am câteva încercări haioase de alergat în parc și chiar una – nu neapărat reușită – de a-mi zugrăvi singură casa. Râd, sufăr, plâng foarte rar, am temeri, am planuri, vreau să fac mai multe decât pot face într-o zi. Îmi place să călătoresc și să-mi petrec timpul cu prietenii mei. Nu-mi place să-mi sune ceasul dimineața. Uneori, mi se reproșează ironia, dar mie-mi place asta la mine.
Mă rog, nu i-aș turui chiar unui străin toate astea. Ci probabil unui om pe care aș vrea să-l las să mă cunoască. Și aș face mai multe pauze, să-i dau timp să proceseze și să nu-l zăpăcesc prea tare .

Care este persoana cea mai apropiată de tine?
Nu pot să numesc una singură – îmi vin în minte câțiva prieteni pe care nu știu și nu vreau să-i așez într-o ierarhie. Când mă gândesc la ei, îmi dau seama cât sunt de norocoasă. Pe unii îi cunosc de când aveam 19 ani, pe alții i-am întânit anul ăsta. Prieteni cu care mă văd des sau care au plecat din țară și, cu toate astea, mi-au rămas la fel de aproape, indiferent că locuiesc la Londra sau la Oslo.
E foarte important pentru mine să știu că sunt în viața mea oameni la care pot suna la orice oră din zi și din noapte. Care mă caută doar ca să vadă ce fac. Care mi-au fost alături și care m-au ajutat chiar și fără să spun că am nevoie. Care se bucură pentru mine și care găsesc soluții atunci când eu nu le mai văd. Mă impresionează zdravăn când cineva îmi întinde o mână.

Cine ți-a făcut cel mai mare bine?
Ah, ți-am zis deja că eu habar n-am cum să pun oamenii pe locul 1 și pe locul 2, mă pui în încurcătură. Am liste. Am și vrut să-i enumăr, dar sunt mulți, aș înșira aici până mâine dimineață.
Ca să încerc totuși să-ți răspund: mi-au făcut bine cei care au știut să mă încurajeze, cei care m-au ascultat când aveam nevoie să vorbesc, cei care n-au venit cu sfaturi nesolicitate, cei care mi-au dat o șansă, inclusiv profesional. Și, cu toată durerea venită la pachet, mi-au făcut bine cei care au plecat la timp din viața mea.

Dar tu cui i-ai făcut cel mai mare bine?
Habar n-am. Mi se pare o lipsă de modestie să mă flatez eu pe mine, spunând că am făcut „un mare” bine cuiva. Sper că măcar am reușit să dau și eu, la rândul meu, celor care mi-au întins mie o mână.

Dacă ar fi să alegi un episod din viața ta de până acum pe care să-l povestești nepoților la bătrânețe, care ar fi?
Le-aș spune cât de important e să faci ceea ce îți place. Am întâlnit mulți oameni care se duc la job cu un nod în stomac, care au „depresia de duminică seara”, care trăiesc doar în weekend-uri și în concedii. Eu chiar mi-am făcut job-ul din pasiune și e minunat când se întâmplă asta. Da, au fost și momente grele, și cu stres mult, și cu griji. Dar nu regret deloc că am ales să fac ceea ce fac – și o spun conștientă fiind și de declinul print-ului, și de etichetele care mi se pun când spun că lucrez la o revistă de modă.
Și le-aș mai povesti despre eșec. Despre renunțări. Suntem atât de preocupați să ne numărăm succesele și să ne lăudăm cu ele, încât omitem să vorbim și despre momentele alea grele, despre cum e când simți că nu mai poți. Vrem să părem puternici – slăbiciunile le ascundem sub preș.
Ei bine, eu aș vrea ca fetițele și nepoții mei să știe că e OK să greșești, să pierzi, să plângi, să doară. Că n-ai nici o șansă să mulțumești pe toată lumea și nici n-are sens să încerci. Și că toată povestea asta cu oamenii puternici e doar o poleială ieftină.

Un moment în care ai simțit că s-a prăbușit lumea peste tine și cum l-ai depășit?
Când am pierdut-o pe mama. Au fost niște luni crâncene, cu dimineți în care mă trezeam cu speranța că totul a fost un coșmar. Cu zile în șir în care am căutat o soluție. Când medicii mi-au spus că va mai trăi doar câteva luni, n-am putut să cred. Aveam senzația că sigur mai există o variantă, trebuie doar să aflu eu care.
M-am prăbușit când chirurgul mi-a pus în mână un borcan învelit în tifon, pe care trebuia să-l duc la anatomie patologică (cinic, cabinetul era lângă morgă). Când maică-mea, un om mereu plin de viață, mă privea cu ochi sticloși și nu mai putea să vorbească. Am simțit că-mi fuge pământul de sub picioare când am aflat că s-a dus, deși știam deznodământul, nu mai putea fi o veste care să mă ia prin surprindere.
Nu știu cum mi-am regăsit echilibrul. Mi-am strâns fetițele în brațe. M-am dus la birou, pentru că trebuia să fac ceva, orice. Nu puteam să stau în casă, simțeam că mă sufoc. De altfel, n-am știut niciodată ce să fac cu durerea.
Și au mai fost – previzibil – poveștile de dragoste ratate, alea în care am dat prea mult fără să-mi pun centura de siguranță. Momente în care mi se părea că sunt atât de jos, încât habar n-aveam cum o să mă ridic. Eh, m-am ridicat de fiecare dată, deși n-am o rețetă despre care să spun că funcționează. Paradoxal, dorm. O dată chiar am încercat să număr, doar ca să nu mă mai gândesc la nimic. Probabil că un plâns zdravăn ar fi ajutat mai mult, dar eu nu mai știu să plâng, la mine nu curg lacrimi.

Despre ce moment din istoria României i-ai povesti unui străin și de ce?
Au fost câteva momente în care am vorbit despre comunism, nu neapărat pentru că am vrut eu, ci pentru că am fost întrebată. Nu e subiectul meu favorit, însă îmi amintesc niște lucruri din perioada aia. Poate c-aș vorbi și despre legionari, cumva prin prisma unui mister din familie. Se pare că bunicul meu a fost legionar și că a fost o vreme în închisoare din cauza asta. N-am aflat niciodată dacă a fost sau nu așa. Când îl întrebam, tăcea. Nu comenta nimic pe subiectul ăsta, nici după 20 de ani de la Revoluție. Poate greșesc, dar bănuiala mea e că a fost o experiență atât de marcantă, încât frica n-a dispărut niciodată.

În ce loc din România ți-ai petrece un weekend cu persoana cea mai dragă?
La mine acasă. Pentru că să petrec un weekend la mine acasă – nu o zi sau o după-amiază – cu „persoana cea mai dragă”, cum zici tu, înseamnă că-i dau voie să mă cunoască. „Uite, asta sunt eu” Dar să știi că nu mi-e ușor să fac asta, e ceva ce mă scoate din zona de confort, mă simt vulnerabilă, lucru care nu se întâmplă pe teren neutru. Probabil că, într-o viață anterioară, am fost arici, altfel nu înțeleg cum de avem comportamente atât de asemănătoare.

Ultima dată când te-ai simțit bine că ești româncă.
Nu-mi amintesc senzația asta, nu cred că am trăit-o.

Ultima dată când te-ai simțit stânjenită că ești româncă.
Când m-am așezat să mănânc într-un restaurant și cei din jur mi-au spus, cu toată bunăvoința, să am grijă la geantă, că sunt români pe-acolo. Mi s-a întâmplat destul de des încât să mă obișnuiesc, dar tot mi se pare trist.

De ce trăiești în România? Te-ai gândit vreodată serios să pleci?
Din obișnuință. Pentru că aici m-am născut. Pentru că nu-s genul de om care să-și ia lumea în cap și care să plece oriunde ar vedea, cu orice risc. Pentru că, atunci când eram eu studentă, habar n-aveam cum și unde să-mi caut o bursă. Mi-am luat un computer când eram în anul doi, era un fel de râșniță la mâna a doua, internet prin dial up și nici un fel de informație. Aș fi plecat dacă aș fi știut ceva concret – unde mă duc, ce fac acolo – și dacă aș fi avut și un plan B.
Da, m-am gândit de multe ori să plec. Când a plecat din țară o prietenă, apoi când a plecat a doua. Când au început să crească fetițele mele și m-am trezit spunându-mi că ar avea mai multe șanse în altă parte. Da, m-am gândit chiar și azi. Mă țin aici doar niște oameni dragi, nimic altceva. Dar știu că prietenii adevărați îmi sunt alături indiferent de numărul de kilometri, am povestit deja despre asta. Ne leagă lucruri mai profunde decât cele câteva ore de zbor.

Ce faci de 1 decembrie de obicei? Sau un 1 decembrie pe care nu-l poți uita.
Tocmai mi-am dat seama că ți-aș răspunde același lucru și dacă m-ai întreba ce fac de 1 Mai. Singura diferență ar fi legată de anotimp (1 Mai e mai fain, că-mi place primăvara și sunt dependentă de soare).
1 Decembrie e, pentru mine, o zi liberă. Una în care nu se muncește. De obicei stau în casă, că-i frig de crapă pietrele.
Eu nu știu oameni care să se bucure sau să facă ceva special de 1 Decembrie. Or fi și patrioți, și unii care sărbătoresc. Dar acum îmi vin în minte ofertele agențiilor de turism pentru perioada asta – pentru că noi, românii, vrem să plecăm din țară chiar și de ziua națională.
Nici nu mi-ar fi trecut prin cap că 1 Decembrie ar trebui să fie ceva special dacă nu s-ar fi întâmplat să fiu într-un an, pe 14 iulie, la Paris. Erau zeci de mii de oameni pe străzi, o veselie și o petrecere în toată regula. Se vedea bucuria pe fețele lor și nu prea înțelegeam de ce. Dar oamenii ăia își iubesc cu adevărat țara. Își iubesc limba, istoria, cultura, sunt mândri că-s francezi și că trăiesc acolo. I-am invidiat puțin și m-am întrebat cum o fi, oare, să simți asta.

Foto: Alex Gâlmeanu

– Mă puteți urmări și pe pagina de Facebook horiaghibutiu.ro

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

seventeen + 8 =