(interviu publicat în septembrie 2014) E o după-amiază sâcâitor de ploioasă la Bucureşti, în ultima săptămână a Concursului Internaţional George Enescu, atunci când ajung la intrarea artiştilor din Benjamin Franklin, apoi pătrund aproape tiptil în sala mare a Ateneului Român. Voi  avea privilegiul de a asista la repetiţia dinaintea recitalului extraordinar susţinut de pianista franco-română Mara Dobresco şi de profesorul său de măiestrie, Jean Claude Pennetier.

Repetiţia dinaintea recitalului a durat aproape cât concertul
Repetiţia dinaintea recitalului a durat aproape cât concertul

Lângă artistul cu alură de bunic bonom, care stă pe taburetul din faţa unui pian purtând inconfudabila iscălitură Kawai, se aşază pentru repetiţie o siluetă mai degrabă gracilă şi foarte zveltă. E Mara Dobresco, revenită în ţara în care s-a născut în urmă cu 37 de ani şi pe care a părăsit-o după terminarea Liceului de Muzică George Enescu (1994), când a primit o bursă a guvernului francez, stabilindu-se apoi la Paris. În 2004 a absolvit Conservatorul Naţional Superior de Muzică parizian, obţinând consacrarea cuvenită unei pianiste aclamată în toate marile săli de concerte ale lumii. Ascultându-i interpretarea magnifică – Schubert, Schumann, Brahms… –  , ba chiar de două ori, căci am rămas după repetiţii şi la recital, am înţeles şi pe ce se bazează Arcul de Triumf al celei care şi-a devotat viaţa muzicii, încă de la şase ani. Pe har, râvnă, sensibilitate, tenacitate, pasiune mistuitoare faţă de vocaţie – şi pe multe alte calităţi pe care i le ghiceşti, întrucât nu şi le etalează, fiind, ca orice mare artist, de o modestie şi de o simplitate demne de urmat.

Mara Dobresco e pasionată şi de dramaturgia gestului muzical, participând la proiecte în care sunt îngemănate muzica şi literatura sau teatrul
Mara Dobresco e pasionată şi de dramaturgia gestului muzical, participând la proiecte în care sunt îngemănate muzica şi literatura sau teatrul

Aţi susţinut un recital din toate punctele de vedere extraordinar la Concursul Internaţional George Enescu. V-a lipsit Ateneul?

Mi-a lipsit, de la primele note pe care le-am făcut la repetiţie mi-am amintit de această acustică atât de extraordinară…

Când aţi cântat prima oară aici?

Cred că aveam 12-13 ani, în cadrul unei gale, după care am mai susţinut două recitaluri. La fiecare sală trebuie să te adaptezi acustic, la Ateneu n-ai nevoie, acustica e perfectă, trebuie doar să te simţi liber. E o şansă enormă pentru publicul din Bucureşti să existe o astfel de sală.

Ce sentiment v-a încercat că aţi cântat, pentru prima dată în România, cu Jean Claude Pennetier, ale cărui cursuri de măiestrie le-aţi urmat?

E o foarte mare bucurie şi onoare pentru mine, de aproape doi ani discutam să facem acest concert la patru mâini, acum s-a ivit şi cadrul propice, graţie lui Mihai Constantinescu (n. red. – organizatorul Festivalului şi Concursului George Enescu). În viaţă, ai câteva momente, întâlniri esenţiale, ca un fel de jaloane, şi concertul de aseară (n. red. – de marţi) a fost unul dintre ele şi mă bucur că l-am împărtăşit cu publicul bucureştean.

A fost şi familia dumneavoastră la concert?

Da, a fost şi fratele meu, dar nu numai! Jean Claude Pennetier e preşedintele juriului şi mi-a spus înainte să repetăm “să vezi că vor fi toţi membrii juriului la concertul nostru!”. Urcând pe scenă, prima persoană pe care am văzut-o în lojă a fost Valentin Gheorghiu, pianist pe care l-am urmărit de când aveam 7-8 ani, când am început să merg cu mama mea la concerte, şi era ca un fel de zeu – şi este încă – pentru mine.

Mă veţi mustra că nu m-am mărginit să ascult muzica, v-am şi urmărit şi am remarcat bogăţia de expresii de pe chipul dumneavoastră din timpul interpretării. În lumea Thaliei, artiştilor de acest tip li se spune “trăirişti”…

Ha-ha, mi se spune foarte des că traduc într-un fel interpretarea muzicală şi prin acest mod de expresie, dar nu e voit. N-aş vrea în niciun fel ca această trăire a mea să împiedice receptarea mesajului, însă oamenii vin după concert şi îmi spun că dimpotrivă, îi ajută să capteze mai bine muzica, să participe la emoţie!

De la Veneţia la Paris şi până la Lisabona, muzica dumneavoastră sporeşte prestigiul României frumoase. Faceţi parte din Trio Brâncuşi, alături de violoncelista Laura Buruiană şi de violonista franceză de origine armeană Satenik Khourdoian. Cum s-a născut acest proiect?

S-a născut la Paris, prin întâlnirea cu violoncelista Laura Buruiană, de care ştiam din copilărie. Fiind în platoul Televiziunii Române, în cadrul unei emisiuni cu Tudor Vornicu , după terminarea înregistrării, am auzit: “pregătiţi-vă, acum vine Laura Buruiană”. Ce nume, mi-am zis, şi l-am ţinut minte! Iată că după aproape 15 ani, la Paris, prin intermediul Facebook-ului, Laura Buruiană e o adeptă…

dumneavoastră sunteţi?…

…un pic, fac eforturi! M-a contactat, iar proiectul a luat naştere de la prima întâlnire, ea mi-a vorbit despre triourile lui Enescu, pe care aveam să le înregistrăm cu violonista Satenik Khourdoian.

Trio Brâncuşi mai este activ?

Da, există, avem un proiect cu Casa de discuri Naxos, să înregistrăm triourile lui Cesar Franck, pentru sfârşitul anului viitor. Ne-am bucurat de mare succes cu discul precedent şi ne-a făcut să ne dorim să reedităm partiturile lui Enescu. Am primit foarte multe semnale din partea muzicienilor din toată lumea care au auzit înregistrarea şi vor să cânte Enescu, acesta era şi scopul: decât să le trimitem fotocopii cu partiturile noastre adnotate, vom încerca, ori în România, ori în Franţa, să încercăm să le reedităm, ar fi o mare, mare realizare. Face parte din misiunea noastră.

V-am descoperit în discografie contribuţia la filmul “Le Concert” al lui Radu Mihăileanu, aţi cântat Mozart alături de Orchestra Simfonică Budapesta. V-aţi întâlnit cu echipa de filmare?

Sigur, am fost chiar la premiera care s-a ţinut la Chatetelet, unde l-am cunoscut pe Radu Mihăileanu, pe care-l iubesc foarte mult şi găsesc că este un cineast extraordinar…

Aţi văzut şi “Train de vie”?

Daaa, i-am văzut toate filmele, ne întâlnim însă foarte rar la Paris, deoarece suntem foarte ocupaţi, fiecare cu voiajele lui. A fost o mare bucurie să particip la acest film, e de altfel un film deosebit. Toată echipa a fost la Budapesta, am înregistrat timp de două zile, e o amintire foarte frumoasă.

Aţi ales să trăiţi în Franţa. A fost dificilă sau lină ruptura de ţară?

A fost făcută într-un mod simplu: după ce am terminat liceul şi am dat Bacalaureatul, am urmat, timp de un an, cursurile Academiei de Muzică la Iaşi, întrucât data concursului de intrare la Conservatorul din Paris e deosebită, în primăvară, în celelalte Conservatoare europene e la sfârşit de vară sau toamna. Şi atunci am aşteptat anul următor să mă pot prezenta la Conservatorul din Paris, am fost acceptată şi au urmat zece ani de studii acolo… M-am stabilit la Paris, dar vin totdeauna când sunt invitată în ţară, n-am refuzat niciodată. Consider că am două case – sigur că, soţul meu fiind francez, viaţa de familie e acolo -, una la Bucureşti, una la Paris.

Dintre toate bursele şi distincţiile primite într-o carieră prodigioasă, care vă e cea mai dragă?

A, e o bună întrebare… Bursa guvernului francez s-ar putea să fi fost cea mai importantă, pentru că a creat şansa să studiez acolo. Au mai fost şi altele, premiul de la concursul de la Sydney, ultimul la care am participat, e unul deosebit, vorbeam şi cu Jean Claude, programul fiind liber… Dar, ziceam mai adineaori într-un interviu la RFI, pentru viaţa unui muzician, concursurile sunt un rău necesar!

Aţi cântat în Asia, Australia, America de Nord şi de Sud… există diferenţe majore între publicul muzicii clasice de pe mapamond?

Poţi simţi o anumită diferenţă în calitatea ascultătorilor sau în felul lor de a primi artistul după concert. Dar nu mă gândesc niciodată la acest lucru înainte de concert. Îmi place să aud zumzăitul din spatele cortinei, să văd care e atmosfera şi, mai ales, energia locului. Venind în ţară, presiunea e un pic mai mare, sunt oameni pe care nu vreau să-i dezamăgesc, mă ştiu de când aveam 8-9 ani, cântam la Sala Dalles…

După ce l-am văzut pe Chick Corea interpretând magistral Mozart, pe scena Operei din Viena, încălţat cu espadrile şi purtând cămaşă cadrilată, am înţeles că ţinuta nu contează. Totuşi, nu mă pot abţine. Îngăduiţi-mi să vă întreb despre rochia splendidă purtată la Ateneu…

Este o parte, aş spune, importantă pentru public. Eu ce vreau este doar să mă simt comod. Aleg în funcţie de sală, de program, de exemplu, pentru un concert de muzică contemporană, sigur că ţinuta nu e aceeaşi ca la un concert de muzică simfonică, unde e orchestră, solist… Gândindu-mă la Ateneu, la fundalul acestei săli, roşu închis, mi-am zis, bun, n-o să sară în ochi rochia mea roşie. Într-o sală gri, ar fi fost prea ostentativ, nu-mi place să şochez publicul în niciun fel. A fost prima oară când am purtat roşu – în general e mai mult negru. Dar sunt de acord cu ce spuneţi şi am să vă dau exemplu concertele pentru tineri. Există în Franţa acest obicei, o mică pregătire pentru tineri: un concert de o jumătate de oră unde cânţi o parte din lucrări şi povesteşti un pic, e foarte benefic pentru cei tineri. La aceste concerte nu mă îmbrac foarte elegant, întrucât vreau ca ei să simtă că nu asta e important, că eu sunt ca ei, iar mesajul e altundeva, nu într-o ţinută. Într-o sală însă ca Ateneul, de un asemenea prestigiu, nu mi-aş fi putut permite să vin cu o ţinută de zi…

În anii în care nu se ţine Festivalul Enescu, ce se aude despre România la Paris?

Despre România se aud lucruri bune, mai ales în mediul cultural, al muzicii, în care sunt eu. Toată lumea a auzit de Festivalul Enescu, mulţi vin din străinătate pentru această minune – în numai câteva zile, ai ocazia să vezi artişti, orchestre de pe tot globul. În foarte multe orchestre am întâlnit români care sunt stimaţi pentru că sunt foarte buni muzicieni. Şcoala românească, de canto, de vioară, e extrem de apreciată. Şi asta e o mândrie, e cel mai uşor mod de a vorbi despre România. Sigur că sunt şi discuţii despre economie, despre politică, pe care eu nu le cunosc foarte bine, nemaitrăind pur şi simplu în Bucureşti. Însă de fiecare dată când vin în ţară şi mă plimb prin Capitală sunt uimită de schimbările în bine. Când îi spun asta fratelui meu, nu e totdeauna de acord! Nu e totul roz, din câte am înţeles.

Dacă ar fi să interpretaţi, de acum înainte, o singură piesă, care ar fi aceea?

Sper să nu vină acest moment, să cânt o singură melodie! E greu să te limitezi la o lucrare… Îmi plac foarte mult Schumann, Scarlatti, Rameau, Bach, Mozart… Poate că ar fi Fantezia în re minor a lui Mozart!

Şi dacă aţi aborda repertoriul unui singur compozitor, care ar fi acela?

Aş alege între Mozart şi Schumann.

De care compozitor v-aţi apropiat mai greu şi-l iubiţi, cum se spune, de la distanţă?

O să vă surprindă un pic, pentru că, venind din Franţa, îl ador pe Debussy, însă pe Ravel… îl apreciez foarte mult când e cântat de ceilalţi, nu e un compozitor de care mă apropii cu uşurinţă, e o estetică un pic străină mie. Am cântat multe lucrări, dar, dacă pot să evit…

Pentru care pianist aţi călători mult şi bine doar ca să îl ascultaţi?

Pentru Radu Lupu, nu l-am auzit niciodată. Am vrut recent să îl ascult la Koln, însă nu s-a potrivit din cauza programului meu.

Care e sala dumneavoastră favorită de concerte?

Ateneul e cu siguranţă printre ele, fiindcă asta e extraordinar: deşi e o sală mare, publicul e apropiat, ne simţim înconjuraţi, or, săli precum Chatelet parcă s-au îndepărtat prea mult de ce trebuie să fie un recital. Sigur că e cererea foarte mare de bilete, suntem într-o politică aproape comercială…  am ascultat concerte  la Salle Pleyel şi pe undeva pierzi ceva. Eşti mult prea departe, chiar şi în lojă, la primul etaj, e o distanţă…

Ce alte genuri de muzică ascultaţi?…

Ascult destul de multe genuri, asta şi datorită fiicei mele, Juliette Andreea Maria, care are nouă ani (am şi un băieţel, Oscar Lucian, care are 22 de luni, şi cred că o să ne oprim aici!). Înainte nu eram deloc la curent, acum ştiu cine e Mika, mă simt şi eu un pic mai bine într-o discuţie!

Închei, timpul dumneavoastră fiind mai preţios decât al meu: sunteţi fericită, Mara Dobresco?

Sunt!

Ce vă face fericită?

Pasiunea cu care trăiesc, şansa de a mă aşeza la pian în fiecare zi cu nişte capodopere în faţa mea, toate voiajele, întâlnirile cu publicul, familia care întotdeauna m-a susţinut… plus proiectele de viitor! Suntem fericiţi înainte să le realizăm!

Mara Dobresco şi Jean Claude Pennetier culeg ovaţii pe scena Ateneului Român. Fotografii: John Conley, Cătălina Filip şi arhiva personală a artistei
Mara Dobresco şi Jean Claude Pennetier culeg ovaţii pe scena Ateneului Român.
Fotografii: John Conley, Cătălina Filip şi arhiva personală a artistei

Pennetier e preot ortodox!

A doua zi după concertul de la Ateneul Român, când aveam să o revăd pe pianista de origine română pentru interviu, urma să aflu că maestrul Pennetier e mult mai apropiat de artistă: celebrul pianist care a îndrumat-o ca mare maestru odinioară i-a oficiat acum căsătoria religioasă. Aici, la Bucureşti, în septembrie 2014, la o bisericuţă de pe Trafic Greu! Mara Dobresco e măritată din 2009 (i-a dăruit soţului, un distins dirijor francez, o fetiţă şi un băieţel) dar abia acum s-a cununat religios, profitând de prezenţa la Bucureşti a lui Pennetier, preşedintele juriului de la secţiunea Pian. Cum a fost posibil? Cu ani în urmă, Jean Claude, socotit unul dintre cei mai spectaculoşi pianişti ai generaţiei sale, a fost atât de impresionat de ritualul de botez ortodox de la români încât şi-a schimbat religia şi a devenit preot, oficiind chiar slujbe la Biserica Ortodoxă Română din Paris.

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

10 + fourteen =