„100 de români care mă inspiră” e un proiect personal, care marchează Centenarul Unirii. N-are nimic festivist în sine și nu e asociat niciunei celebrări a statului sau vreunei campanii – e, pur și simplu, alegerea mea de a prezenta oameni speciali din țara în care, ei bine, am ales să trăiesc. 
Veți găsi în această rubrică, zilnic, până pe 1 decembrie 2018, niște oameni care mă inspiră și cărora le-am pus același set de întrebări. La final, acest mozaic uman va recompune, într-un fel, și țara care mă reprezintă.

Când am văzut-o prima oară pe actrița Marcela Motoc, juca un bărbat în „Omul cel bun din Seciuan”. A doua oară, Cella tocmai luase premiul Festivalului Internaţional de Teatru Independent de la Constanţa, pentru „Fata din Curcubeu”. A treia oară, am descoperit un artist cerebral, mustind de talent, dublat de un om cald și bun.

Ce i-ai spune despre tine cuiva care nu te cunoaște?
Numele, cu menţiunea că mă numesc Marcela Motoc cu T, nu cu Ţ. Şi i-aş mai spune să mă ierte dacă o să întreb din nou care-i numele lui/ei, pentru că sufăr grav în ce priveşte memoria numelor, după ce am dat mâna şi la rându-mi l-am rostit pe al meu, gata, informaţia a zburat.
I-aş mai spune că prietenii îmi spun Cella şi că acum îmi pare rău că nu am pus acest nume şi pe afiş. Poate nu e prea târziu.
Că sunt actriţă i-aş mai spune. În ultimii ani, aproape că mă suprapun cu ceea ce fac. Nu în sensul de pierdere a identităţii, ci în sensul de definire sau completare a omului. Ştiu că nu suntem doar ceea ce facem, dar, pentru mine, arta mea este definitorie pentru ființa mea.
I-aş spune că sunt un om care se ţine de cuvânt. Că am încredere în oameni şi că să mă mintă va fi cel mai uşor lucru cu putinţă pentru că naivitatea mea merge până acolo încât nu pot să concep că m-ar minţi gratuit.
Că sunt idealistă şi încă mai cred că binele învinge.

Care este persoana cea mai apropiată de tine?
Ce întrebare grea, în cuvinte ușoare. Dacă apropiată înseamnă cea mai apropiată de suflet, confidentul, omul în care am încredere, tentată aş fi să răspund «mama». Şi nu aș minţi. Însă nu e mereu ea. Uneori, tocmai persoanei care ţi-e cel mai aproape nu-i spui anumite lucruri, ca să nu o îngrijorezi, ca să nu sufere, «ca să nu» însemnând o grijă şi-o păsare faţă de celălalt. Şi cea mai apropiată persoană devine una pe care ţi-o dă contextul. De obicei prietena cea mai bună, pentru că nici iubitului nu i le poţi spune, nu-i aşa ?, pe toate, din aceeaşi grijă de a nu-i pricinui anumite suferinţe. Sigur că ideal ar fi ca omul cu care stai în casă să fie şi confidentul desăvârşit, dar ştim bine că nu-i aşa. Mi se pare că se înscrie în aceeaşi zonă de minciuni-clişeu, ca cea a mamei care îşi iubeşte atât de absolut copilul, 24 din 24, că nu se enervează niciodată-niciodată, nu-i vine deloc să fugă şi să se ascundă numai să nu-l mai audă plângând, nu îi e greu practic niciodată unei mame pentru că mamele sunt supereroi care n-au decât un buton de pornire şi atât, şi un singur sentiment – iubire-răbdătoare. Am deviat. Ştiu. Deci: mama şi prietena cea mai bună.

Cine ți-a făcut cel mai mare bine? Dar tu cui i-ai făcut cel mai mare bine?
Cel mai mare bine. Sper că încă nu ştiu. Adică aş vrea să fac şi să mi se mai facă bine de-a lungul vieţii şi să nu fie ăsta momentul în care «cel mai mare bine» să se fi produs. Mi-a făcut un mare bine un om care m-a salvat de la moarte probabil, la ştrand, când eram mică şi am fost împinsă în apă, nu ştiam să înot, când m-am scufundat pentru a treia oară şi din ce în ce mai jos, am crezut că mor. Şi am simţit o mână care m-a apucat de talie şi m-a ridicat şi m-a aşezat pe marginea bazinului şi a plecat înotând. Nu l-am văzut, nu ştiu cine e, nu am apucat să zic mulţumesc. Acum, privind înapoi, mi se pare ireal. O fi fost un înger.
Mi-au mai făcut bine şoferii care nu au dat peste mine în trafic atunci când am făcut greşeli urâte, din neatenţie, desigur, dar de multe ori am scăpat ca prin urechile acului pentru că au fost atenţi alţi şoferi. Nu, nu sunt chiar pericol public, am învăţat să conduc. Dar cel mai mult mă deplasez cu trotineta. 😊
Pentru că tot ziceam ca în ultima vreme sunt atât de preocupată de meserie încât mă identific cu ceea ce fac, aş pomeni-o şi pe Diana Gheorghian. Actriţa care m-a pregătit să intru la teatru. Datorită ei am intrat la facultate şi şi datorită ei fac aceasta meserie pe care o ador.
Iar de făcut, încerc să fac bine mereu. Deşi măsura binelui, aşa cum îl percep eu, nu e neapărat măsura universal valabilă. Am intrat însă într-o fază atât de dusă la extrem, pe care o conştientizez, că nu omor nici gândacii, nici furnicile, vreau să salvez toate pisicile, toţi câinii, plâng din cauza animalelor abandonate, mă dor copiii, oamenii care suferă sau n-au… Nu ştiu ce-i cu faza asta. N-oi fi depăşit etapa din adolescenţă când toţi credeam că putem salva lumea. Donez câte doi euro pentru anumite cauze, mai donez uneori punctual, pentru anumite strângeri de fonduri, mi se pare aşa de mărunt şi de neînsemnat, de fapt.
Poate marele bine stă în fapte mărunte, poate am fost folositoare cuiva fără să ştiu, sper că voi mai fi.

Dacă ar fi să alegi un episod din viața ta de până acum pe care să-l povestești nepoților la bătrânețe, care ar fi?
Călătoriile prin lumea largă. Am răspuns fără să mă gândesc deloc.
Am văzut colţuri de lume unde nici n-am îndrăznit să visez că voi ajunge.
Uite, un alt bine care mi s-a făcut, lumea asta am văzut-o datorită fostului meu soţ, l-am urmat ani de zile în călătoriile pe care le făcea pe te miri unde, în interes de serviciu. El, în interes de serviciu, eu, în interes de soţie iubitoare care a răspuns invitaţiei soţului de a-l urma, cum să-l fi lăsat de izbelişte luni la rând, că luni multe durau călătoriile lui. Să enumăr pe unde am fost? Nu enumăr, că pare că mă laud, da’ zic că am ajuns în Insula Paştelui şi că e locul pe care l-am poreclit Testosteron Island, dacă vrei povestesc în alt interviu de ce, şi nu, soţul meu nu a devenit fostul soţ după vizita pe această insulă, aşa cum s-ar putea interpreta. 😊
Am ajuns în Japonia şi m-am îndrăgostit iremediabil de ţară şi de oameni, m-am mai îndrăgostit de New York, oraşul cel mai viu de pe planetă, am adorat peisajele din Vietnam şi apusurile de soare din Tahiti şi mi-au tăiat respiraţia canioanele din vestul Statelor Unite, două au fost cele care m-au înnebunit, Red Canyon şi Arch Canyon.
Asta le-aş povesti nepoţilor, senzaţia de atunci, din aceste canioane, senzaţia de libertate absolută şi de regăsire a sentimentului din adolescenţă că e posibil orice, absolut orice, că există ceva mai presus decât noi, că doar iubirea contează, că viaţa şi lumea sunt de o frumuseţe absolut desăvârşită şi că dacă ai privilegiul de a-ţi goli mintea de cele conştiente, ca să laşi instinctul să vorbească, nu-ţi mai e teamă de nimic.

Un moment în care ai simțit că s-a prăbușit lumea peste tine și cum l-ai depășit?
Când am vândut casa părintească. Eu am vândut-o. Cu acordul părinţilor mei, dar eu am dus la capăt totul. Ştiu că a fost decizia bună, ştiu că pentru părinţii mei a însemnat o uşurare a traiului de zi cu zi. M-a lovit însă cumplit un sentiment de apartenenţă şi de vinovăţie profundă faţă de bunicii mei. Casa a fost construită de bunici, părinţii mamei, cărămidă cu cărămidă. Nu am ştiut cât de ataşată sunt de acea casă până în momentul în care am vândut-o. Am simţit atunci că pragul nebuniei e foarte uşor de trecut. M-am simțit un fir de pânză de păianjen. Puteam să mă frâng în orice moment, aşa de firav am trăit pragul până la nebunie. N-am putut să dorm, am înţeles ce înseamnă disperarea. Îmi reveneau în minte momente din copilărie, uitate, zăpada din grădină şi eu care mă dădeam peste cap prin ea, cocoşul pe care l-am crescut de pui în curte şi pentru care m-am bătut cu ai mei să nu-l taie, bunicul care mă învăţa engleza pe scările din curte, bunica şi nepreţuita ei grădină, mama care mă plimba în cârcă pe lângă trandafiri şi o trăgeam de părul din creştetul capului, tata care fuma doar afară şi lecţiile cu el, la matematică, la masa din bucătărie. Foarte fragil pragul ăsta pe care l-am trecut doar cu ajutorul timpului. Timpul. Trecerea lui atenuează orice durere. Şi m-a ajutat să trec peste şi conştientizarea faptului că pentru părinţii mei a fost alegerea cea mai bună, n-ar fi putut avea grijă şi de casă, şi de grădină, şi de curte. Tata era bolnav, de altfel nici nu mai este. Mama e mai apărată într-un apartament în care nu îi sar hoţii peste gard, că s-a întâmplat şi asta la casă.
Da, casa şi timpul.

Despre ce moment din istoria României i-ai povesti unui străin și de ce?
Tendinţa e să mă refer la lucruri marcante din istoria recentă. Şi istoria recentă arată că indiferenţa este duşmanul cel mai perfid al societăţii.
I-aş povesti unui străin că mă doare aproape fizic ce se întâmplă cu ţara noastră acum, că nu am fost patrioată, dar am descoperit acest patriotism în mine, a țâșnit odată cu pierderea libertăţii, zi de zi, încă puţin, a acestui popor. Vezi, aşa se întâmplă la mine, când pierd ceva îi descopăr valoarea. Nu mi se pare chiar laudativ la adresa mea. Sper că al doisprezecelea ceas să nu fie ultimul, din toate punctele de vedere.
I-aş povesti unui străin că indiferenţa dăunează grav sănătăţii mentale, fizice, universale. Că asta am păţit noi când n-am ieşit la vot – eu am fost şi am tot militat pentru, spun asta ca să nu se arunce cu pietre.
I-aş povesti că sunt martor la scrierea unei noi pagini din istoria României şi că este cea mai ruşinoasă din câte am trăit eu până acum.

În ce loc din România ți-ai petrece un weekend cu persoana cea mai dragă?
Tot din istoria recentă, pentru că am petrecut o vacanţă de vis acolo. În Vamă. Ba nu, că în Vamă nu e de mers în weekend. Hm… undeva într-o cabană, la munte.

Ultima dată când te-ai simțit bine că ești româncă.
Azi.

Ultima dată când te-ai simțit stânjenită că ești româncă.
Acum nişte ani. Când locuiam la Paris. Eram destul de des întrebată de unde sunt, că se simţea un accent. Şi răspundeam cu zâmbetul pe buze: «Din România». Odată, un om mi-a răspuns: «Româncă?! Dar nu eşti murdară…»
M-a urmărit replica asta. Şi până în ziua de azi mă întreb dacă n-am înţeles greşit. Multă vreme n-am mai vorbit româneşte pe stradă și evitam să spun de unde sunt. Nu ştiam cum să gestionez un ceva pe care nu ştiam nici unde să-l încadrez, la ură, la prostie?
Şi altă dată, în metrou, tot în Paris, eram împreună cu soţul meu, francez, de culoare – menţionez pentru că are relevanţă în poveste. În faţa noastră se afla un grup de români, evident nu se fereau să vorbească româneşte şi felul în care se exprimau nu le prea făcea cinste. Le-au picat ochii pe noi. Şi nu mică mi-a fost mirarea să aflu ce gândeau despre femeia care ţinea de mână un bărbat de culoare. Ăla a fost momentul în care am reînceput să vorbesc româneşte. Nu pot să-ţi descriu feţele lor şi cum au năvălit afară din vagon la următoarea staţie, şi nu cred că acolo ar fi trebuit, de fapt, să coboare.

De ce trăiești în România? Te-ai gândit vreodată serios să pleci?
Trăiesc în România pentru că aşa am ales. Am locuit 11 ani la Paris. Conjunctura m-a adus înapoi în ţară pentru o perioadă mai lungă exact în momentul în care viaţa mea lua o cotitură importantă. Eram la mine acasă, împreună cu prieteni dragi (am mai povestit asta, dar tot o să spun) şi râdeam, în grădină, de mă durea burta şi cu gura până la urechi. A fost momentul în care m-am auzit spunând : «Doamne, ce bine e să râzi în limba ta» M-am auzit. Şi s-a produs un declic. Am hotărât să rămân acasă şi am realizat cât de Acasă sunt aici, m-am reapucat de teatru şi am realizat că sunt acaso-fericită.
Nu vreau să plec. Nu aş vrea să plec. Sunt şi cetăţean francez. Aş putea pleca. Şi da, recunosc, îmi trece prin cap când văd că nu există limite în politica zilelor noastre. Sunt conştientă că jocurile sunt făcute la un nivel pe care nici nu mi-l pot imagina, dar tot nu mă lasă rece, tot cred că schimbarea vine cu şi de la fiecare dintre noi şi tot mai cred că binele învinge. Dacă am dreptate, nu voi pleca.

Ce faci de 1 decembrie de obicei? Sau un 1 decembrie pe care nu-l poți uita.
Nu am un 1 decembrie pe care să nu-l pot uita. N-am făcut niciodată nimic special. Dar cred că voi avea unul de referinţă de acum încolo. Cel care va urma.

Foto: Cătălina Flămînzeanu

 mă găsiți și pe Facebook horiaghibutiu.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

four × four =