„100 de români care mă inspiră” e un proiect personal, care marchează Centenarul Unirii. N-are nimic festivist în sine și nu e asociat niciunei celebrări a statului sau vreunei campanii – e, pur și simplu, alegerea mea de a prezenta oameni speciali din țara în care, ei bine, am ales să trăiesc. 
Veți găsi în această rubrică, zilnic, până pe 1 decembrie 2018, niște oameni care mă inspiră și cărora le-am pus același set de întrebări. La final, acest mozaic uman va recompune, într-un fel, și țara care mă reprezintă.

Erudit, splendid educat, Marius Constantinescu e unul dintre cei mai valoroși jurnaliști de cultură din România. E prețuit – eu îl pizmuiesc de-a dreptul – pentru arta interviului. Știți ce este aceasta? Să stai de vorbă cu Salman Rushdie sau cu Andrei Șerban și să fii pregătit oricând să schimbi rolul, răspunzând curiozității acestora.

Ce i-ai spune despre tine cuiva care nu te cunoaște?
Salut, eu sunt Marius. Ce-ai vrea să ştii despre mine? Şi, la fel de important, cât timp ai ca să îţi povestesc? Că, dacă mă pun pe povestit… Serios vorbind, însă, sunt mai degrabă rezervat şi rareori vorbesc neîntrebat, mai ales despre mine şi despre toate cele care mă compun.

Care este persoana cea mai apropiată de tine?
Cred că Ioana, soţia mea. Ei am considerat că merită să mă dezvelesc de (aproape) toate carapacele mele. Sper ca şi ea să creadă acelaşi lucru.

Cine ți-a făcut cel mai mare bine? Dar tu cui i-ai făcut cel mai mare bine?
Părinţii mei. Că m-au făcut şi că m-au făcut cum şi cine sunt. Cât despre a doua întrebare, ar fi obraznic din partea mea să pretind că am plantat bine în grădina sufletească a vreunuia sau altuia. Ce pot să îţi spun este că sper să fi făcut mai mult bine decât rău.

Dacă ar fi să alegi un episod din viața ta de până acum pe care să-l povestești nepoților la bătrânețe, care ar fi?
Mă pune pe gânduri întrebarea ta… Ştii că nici măcar copilului meu nu i-am povestit decât foarte puţin? Am oroare de a mă auto-invita în interesele altora şi de a servi drept general relevant ceva ce, poate, mie mi-a schimbat mişcarea de revoluţie. Cum spuneam şi la început: dacă sunt întrebat, răspund. Dacă sunt încurajat, mă desfăşor. Dacă sunt aţâţat, mă dedau. Dacă nu, tac şi îi ascult pe ceilalţi. Până acum, l-aş mânia pe Dumnezeu dacă aş spune că viaţa mea a fost stearpă şi sălcie. Ba din contră. Mi-aş scrie viaţa, dacă aş avea talent şi tupeu. Până una, alta, îmi tezaurizez capitolele şi aştept să le scot dintre coperte… la cererea publicului.

Un moment în care ai simțit că s-a prăbușit lumea peste tine și cum l-ai depășit?
Foarte bună întrebare. Am unul, în istoria recentă. Nu voi intra în prea multe detalii, dar a fost ca la carte. Ştii cum simţi că tot corpul ţi se umple de o materie nouă, străină, care te schimbă într-o desagă de adrenalină? Ştii cum îţi arde faţa, cum îţi furnică încheieturile, cum bezmeticeşte inima? Aşa a fost. L-am depăşit acceptându-l, lăsând să mă domine în acele clipe, apoi chemând în ajutor raţiunea şi calmul. Îmi place să cred despre mine că sunt un tip calm şi raţional (mai ales că sunt puţini cei care mă văd aşa).

Despre ce moment din istoria României i-ai povesti unui străin și de ce?
Cred că despre perioada medievală. Mi se pare fascinantă nu doar în istoria naţională, ci în tot parcursul european. E predispusă poveştii, speculaţiei, glosării gotice, cinematografice. E un nod voluptuos de desfăcut între folclor şi realitate. Şi poate că i-aş mai spune despre Brâncoveanu, despre epoca lui şi despre ce a însemnat pentru limpezirea spirituală a unui neam confuz şi mozaicat.

În ce loc din România ți-ai petrece un weekend cu persoana cea mai dragă?
În ultimii ani, am tot avut ocazia să mă plimb prin ţară, urmând, însă, cam acelaşi itinerariu: Braşov, Sibiu, Cluj-Napoca, Iaşi, Timişoara. Mă simt excelent oriunde, asta şi pentru că drumurile mele înseamnă, fără excepţie, şi întâlnirea cu oameni de toată isprava. Recunosc cu ruşine că nu am fost până acum la mănăstirile din Nordul Moldovei, iar un oraş despre care aud numai de bine şi pe care l-aş vizita cu plăcere este Oradea. Dar, dacă e cu persoana dragă, poate să fie bine oriunde. Cu nişte ani în urmă, am decis să nu mai fac mofturi când vine vorba de călătorii şi să mă bucur de ele indiferent unde m-ar conduce.

Ultima dată când te-ai simțit bine că ești român.
Să ştii că, de cele mai multe ori, nu mă simt nici bine, nici ne-bine. Mă simt eu. Nu o lua ca pe o formă de egoism sau de suficienţă, dar nu supralicitez apartenenţa mea la naţie. Sigur că am multe, foarte multe contexte profesionale în care prestaţia mea e confruntată cu a unor colegi din alte ţări. Adesea, situaţiile şi impresiile îmi sunt favorabile, dar nu neapărat pentru că sunt român, ci pentru că sunt cum sunt şi fac lucrurile într-un anumit mod: responsabil, serios, respectuos, cu un zbenghi de creativitate. Niciuna dintre însuşiri nu îi este exclusiv proprie neamului ăstuia, după cum niciuna nu eludează vreo altă seminţie de pe faţa pământului. Sunt date care vin din educaţie, din plivirea lăuntrică şi din felul în care, de la un anumit moment dat, alegem să ne definim faţă de alţii şi faţă de noi înşine.

Ultima dată când te-ai simțit stânjenit că ești român.
Zilele trecute, într-un avion de la Amsterdam plin ochi. Când conaţionali cereau fără jenă şi a doua sticluţă de vin, când blocau culoarul ca să stea la taclale ca la gardul din comună, când râdeau cu zgomot şi stropi, până când o stewardesă le-a spus cu năduf: Mă văd nevoită să vă cer să vă întoarceţi la locurile Dvs., noi chiar trebuie să ne facem meseria! Nu spun că numai noi, românii, facem aşa, Doamne, păzeşte! Nu numai noi suntem, la o adică, neam de traistă. Dar, în acest context, eram noi şi ceilalţi. Tentaţia de a generaliza e intrinsecă.

De ce trăiești în România? Te-ai gândit vreodată serios să pleci?
Excelente întrebări. Încep cu a doua. Da. Acum vreo treisprezece-cincisprezece ani. Chiar pornisem serios pe drumul Canadei, cu documentare, cu dosar, cu aplicaţii… Apoi, lucrurile s-au schimbat radical pentru mine. Profesional, m-am regăsit şi am ieşit dintr-o derivă pe care o simţeam acută, iar personal… personal, am deschis, în sfârşit ochii. De ce trăiesc în România? Pentru că aici am început. Pentru că rămân la convingerea că, în meseria pe care mi-am ales-o (şi pe care încă o iubesc la nebunie), parcursul meu în altă parte ar fi fost mult mai greu şi nu ar fi ajuns în timp relativ scurt la toate episoadele care îl formează şi care mi-au adus atâta bucurie. Pentru că drumurile noastre au început să se deschidă pe măsură ce creşteam şi mi-am dat seama că… rădăcinile aeriene sunt tot rădăcini (ca la mangrove, nu?). Că una e unde locuieşti şi alta cărui mediu, spaţiu sau univers aparţii.

Ce faci de 1 decembrie de obicei? Sau un 1 decembrie pe care nu-l poți uita.
Horia, o să te dezamăgesc (sper că nu din nou). Nimic special. Adesea muncesc. Am făcut un 1 decembrie în direct, prezentând. Unul pe care nu îl pot uita e… la Veneţia, când am luat un vapor spre Torcello într-o după-amiază lăptoasă şi am făcut la pas această insulă încremenită în tăcere şi străbătută de pisici. Am aşteptat să apună soarele şi… m-am înfruptat dintr-un sentiment riscant şi confuz de no one in no man’s land. A, fac ceva de 1 decembrie! Mă tund. Dacă vreau să îmi stea părul cât de cât bine de Sărbători (când e şi ziua mea), cam ăsta este momentul.

Foto: Mihai Costea

 mă găsiți și pe Facebook horiaghibutiu.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

five × 3 =