„100 de români care mă inspiră” e un proiect personal, care marchează Centenarul Unirii. N-are nimic festivist în sine și nu e asociat niciunei celebrări a statului sau vreunei campanii – e, pur și simplu, alegerea mea de a prezenta oameni speciali din țara în care, ei bine, am ales să trăiesc.
Veți găsi în această rubrică, zilnic, până pe 1 decembrie 2018, niște oameni care mă inspiră și cărora le-am pus același set de întrebări. La final, acest mozaic uman va recompune, într-un fel, și țara care mă reprezintă.

Melania Medeleanu e jurnalistă din vocație, antrenoare pertinentă de dicție și de vorbit în public, o fată frumoasă. Aceste atribute nu se pot compara însă, în opinia mea, cu principala ei calitate: Melania Medeleanu e o artizană a binelui. Sunt onorat că și-a făcut timp să-mi răspundă „mama lui MagiCAMP”, asociație care a fost desemnată câştigătoarea Premiului Cetăţeanului European 2018 de către Parlamentul European.

Ce i-ai spune despre tine cuiva care nu te cunoaște?
Că, în ciuda faptului că țin cursuri de vorbit în public, nu sunt foarte vorbăreață, așa că să nu se îngrijoreze dacă mă vede tăcând cu orele. Că nu sunt în stare să fiu ipocrită, așa că e mai bine să-mi pună întrebări doar dacă este sigur că vrea să afle ce cred. Că simt că azi e o zi numai bună de trăit, iar dacă am dat-o în bară cu ceva, tot azi fac deja planuri să îndrept lucrurile. Că nu suport să pierd timpul (nici pe al meu, nici pe al altora) și că cel mai tare mă enervez când cineva spune că face ceva și nu se ține de cuvânt.

Care este persoana cea mai apropiată de tine?
Am câțiva prieteni pe care n-aș îndrăzni să-i așez într-un clasament. Ar fi nedrept și față de mine, și față de ei. Sunt oameni pe care știu că-i pot suna la orice oră din zi și din noapte și care mă pot suna oricând. Oameni împreună cu care am crescut, personal și profesional, de 20 de ani încoace sau oameni pe care i-am cunoscut de mai puțin de 5 ani, dar asta s-a întâmplat doar pentru că abia atunci eram suficient de copți să ne întâlnim și să ne recunoaștem. Prieteni pentru care mă simt privilegiată și recunoscătoare că-mi sunt în viață.

Cine ți-a făcut cel mai mare bine? Dar tu cui i-ai făcut cel mai mare bine?
Grea întrebare. Sunt așa de mulți oameni care mi-au făcut bine! De la profesori care m-au inspirat la șefi și colegi care m-au ajutat să cresc. De la prieteni care m-au încurajat la oameni care mi-au întins o mână când mi-a fost greu. Mi-au făcut bine inclusiv oameni care mi-au întors spatele, căci atunci am aflat cât de multe pot face și singură. Cât despre cei cărora le-am făcut bine, nu pot decât să sper că le-am oferit măcar o părticică din tot binele pe care eu am avut șansa să-l primesc.

Dacă ar fi să alegi un episod din viața ta de până acum pe care să-l povestești nepoților la bătrânețe, care ar fi?
Ce n-o să uit niciodată va fi privirea unor copii care și-au lipit năsucurile de geam atunci când am ieșit pe ușa centrului de plasament. Toată disperarea și toată speranța aia care mi-au schimbat viața și m-au făcut să vreau să dau o altă semnificație existenței mele. A fost granița între două lumi – cea în care am trăit fără griji și fără sens și cea în care m-am trezit și m-am băgat cu bună știință într-un vârtej de trăiri care mai de care mai copleșitoare. Din imaginea aceea a unui 2010 dintr-o alta viață s-au născut și Afterschool-ul social de la Clinceni, început cu 17 copii, dar prin care astăzi trec peste 150 anual, dar și toate satisfacțiile, bucuriile și disperarea pe care le simt în MagiCAMP. Iar despre MagiCAMP, proiect început (alături de Vlad Voiculescu) ca o tabără pentru copii cu afecțiuni oncologice, simt că aș putea povesti fără oprire până când nepoții mei ar avea la rândul lor nepoți.😊

Un moment în care ai simțit că s-a prăbușit lumea peste tine și cum l-ai depășit?
Lumea mea s-a prăbușit de mai multe ori și de fiecare dată părea că n-o să fiu în stare să mă ridic. Dar am înțeles, după ce am cunoscut copii bolnavi de cancer sau părinți care și-au îngropat copiii că dramele mele sunt un fleac. Sigur, faptul că există drame mai mari pe lume nu înseamnă că ale noastre sunt complet nesemnificative, fie că e vorba despre un divorț sau un eșec profesional. Câtă vreme rănește și lasă urme, e de explorat ce s-a întâmplat acolo și cum să faci să depășești momentul. Ce mă ajută întotdeauna să merg mai departe e lecția pe care mi-o iau în momentul căderii. Dacă pot să dau o semnificație pierderii mele, chiar și atunci când pare că nu are nicio logică, mi-e mai ușor să mă ridic. Am constatat că cel mai mult am suferit și am rămas înțepenită acolo unde n-am înțeles de ce s-a întâmplat ce s-a întâmplat.

Despre ce moment din istoria României i-ai povesti unui străin și de ce?
Probabil m-aș opri asupra unuia dintre momentele cele mai interesante și mai înfloritoare: cea în care un principe străin și-a asumat să conducă o țară despre care știa prea puțin, dar pe care a învățat s-o iubească și căreia i s-a dedicat cu o responsabilitate pe care cu greu o vedem azi. I-aș povesti despre perioada lui Carol I – despre prima Constituție, declararea Independenței, primii kilometri de cale ferată, despre Academia Română și accentul care se punea pe educație.

În ce loc din România ți-ai petrece un weekend cu persoana cea mai dragă?
Atunci când te îndrăgostești de locuri e la fel de greu să le clasifici ca și în cazul prietenilor. Mi-ar plăcea să aud toaca în zi de sărbătoare într-un sat pe care l-am iubit cu toată ființa – în Vale, la doi pași de Sibiu. Aș sta pe dealul de la MagiCAMP într-o seară de vară, imediat după ce s-a cosit iarba, aș asculta liniștea munților de deasupra norilor sau zumzetul turiștilor când se face schimbarea gărzii de onoare în cetatea de la Alba Iulia.

Ultima dată când te-ai simțit bine că ești româncă. Ultima dată când te-ai simțit stânjenită că ești româncă.
Nu mă simt nici mândră, nici stânjenită că sunt româncă. Nu simt că naționalitatea e partea care mă definește cel mai mult. Și nici n-am fost vreodată tratată într-un anumit fel pentru că vin din România. Singurele dăți în care naționalitatea mi-e adusă în discuție sunt acelea în care prieteni străini mă întreabă siderați despre politicienii români – și acolo sesizez o nedumerire ușor de înțeles pentru cei care vin din țări civilizate, în care orori ca cele ce se întâmplă în plan politic în ultimii ani sunt de neconceput. Însă dincolo de nedumerirea asta observ și respectul lor atunci când vorbesc despre cetățenii demni care nu se lasă călcați în picioare și care rămân în stradă pe frig și pe caniculă, luptând pentru bruma de democrație care ne-a mai rămas.

De ce trăiești în România? Te-ai gândit vreodată serios să pleci?
Trăiesc în România pentru că aici mi-a fost dat să mă nasc, să mă formez, aici sunt oamenii pe care îi iubesc. Pentru că România are nevoie de fiecare dintre noi. Pentru că e o țară frumoasă în care se poate construi. Din păcate însă, răspunsul la a doua întrebare e din ce în ce mai des DA. Și asta se întâmplă în special în ultimul an în care m-am simțit din ce în ce mai puțin în siguranță – spitalele arată deplorabil, mulți dintre medicii buni pleacă, iar cei care rămân sunt atât de munciți și de obosiți, încât mi-e teamă ca suprasolicitarea lor ar putea duce la erori medicale. Mă simt furată de stat prin felul în care sunt folosiți banii din taxele și impozitele pe care le plătim. Mă simt înșelată cu fiecare lege care vizează nu interesele românilor, ci pe cele ale politicienilor corupți. Cu fiecare lege care nu doar că nu face bine, dar îi împiedică și pe alții să facă bine – și aici mă refer în special la proiectele care vizează organizațiile nonguvernamentale care, de bine de rău, mai ajută, în limita posibilităților, pe cei pe care statul se face că nu-i vede. Mai stau puțin în Romania pentru că am construit mult aici. Dar simt uneori, din ce în ce mai des în ultima vreme, că aș putea trăi și în altă parte.

Ce faci de 1 decembrie de obicei? Sau un 1 decembrie pe care nu-l poți uita.
De obicei 1 Decembrie mă prindea la pupitrul știrilor, reluând povestea României întregite. Și era fain să vorbești despre Adunarea Națională de la Alba Iulia, despre solemnitatea momentului, despre delegații prezenți acolo și emoția care-i însoțea. Mărturisesc că mi-a plăcut din ce în ce mai puțin din momentul în care accentul a căzut tot mai puțin pe semnificația datei și mai mult pe fasolea cu ciolan de după defilarea de la Arcul de Triumf, cine a fost prezent la ceremonie și cine n-a fost invitat.
– mă găsiți și pe pagina de Facebook horiaghibutiu.ro 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

four + three =