Dacă nu s-ar fi făcut ce este, cel mai important scriitor roman în viaţă s-ar fi ocupat de fluturi şi de păianjeni. Neajungând entomolog, s-a mărginit să îi studieze în scrierile sale. Prieteni, citiţi răspunsurile invitatului special pe acest blog, Mircea Cărtărescu.

De ce vă temeţi cel mai tare?

De sentimentul singurătății și lipsei de sens. De lipsa dragostei în jurul tău. De momentul când ai ajuns cu spatele la zid și nu ai niciun prieten.

Care e prima dumneavoastră amintire?

Am până-n doi ani și plâng în hohote, în curtea unei case cu mulți chiriași. Fiindcă Gioni, cățelușul vecinilor, șchioapătă cu un picior lovit.

Pe cine admiraţi cel mai mult și de ce?

Îi admir cu invidie pe cei veseli și nepăsători, pe cei niciodată vizitați de îndoieli, de remușcări, de ambiții, de planuri de viitor. Pe cei ce-ntind mâna și rup de pe ramuri fructele vieții.

Ce vă place la înfățișarea dumneavoastră?

Nu stiu, nu m-am mai privit de mult nici în oglinzi, nici în ochii nimănui.

Care e cel mai prețios lucru pe care îl dețineţi?

O minte încă funcțională, care face încă față vieții.

Cine ar juca rolul dumneavoastră într-un film?

Victor Cărtărescu.

Ce vă reproșaţi cel mai des?

Că mă complac în situații fără ieșire.

Ce aţi fi făcut la fel de bine profesional, dacă n-aţi fi ales actuala carieră?

Aș fi fost un la fel de prost entomolog.

Cum vi se spunea când eraţi mic?

Mama-mi spunea Mircișor, copiii – Mirciosu. Prietenii îmi spun până azi Mircione.

Care e cea mai mare realizare a dumneavoastră?

De departe faptul că am ajuns până la vârsta de-acum, împotriva tuturor previziunilor.

 Care e cel mai frumos lucru care s-a spus despre dumneavoastră vreodată?

Dac-ar fi fost sincer, ar fi fost chiar cel mai frumos lucru: ”Ești băiatul vieții mele”.

Cum aţi dori să-și amintească posteritatea de dumneavoastră?

Deloc.

  • Mircea Cărtărescu e unul dintre cei mai influenţi scriitori, publicişti şi universitari români. Foto: Radu Sandovici

De ce iubesc scrierile lui Mircea Cărtărescu       

Sunt vreo trei decenii de atunci, dar încă mă amuză felul în care am dat de scrierile lui Mircea Cărtărescu: i le făcea praf Eugen Barbu în publicaţia de odioasă amintire “Săptămâna”, în şi mai sinistra rubrică “La Judecata de Apoi a poeţilor”. Mi-a plăcut atât de mult poezia optzecistă (personal, îl consider pe Mircea cel mai talentat exponent al acelei generaţii-cult), încât la un revelion ceauşist, profitând de faptul că mama se dusese în vecini să se uite la televizor (noi renunţasem la abonament, de silă, ne sigilaseră portăreii comunişti aparatul pe lămpi), am rămas acasă şi am scris versuri pastişându-le pe ale lui Mircea, acompaniat de o sticlă cu vin, ceea ce nu-i chiar de pus în vitrină, căci eram adolescent, dar asta e: fumam, mai şi beam, îmi plăcea poezia, ascultam Pink Floyd şi Europa Liberă, detestam regimul.

Târziu, când i s-a tipărit “Visul”, varianta ciumpăvită (dar şi aia era cenzurată era mai bună decât tot ce scriau alţi autori contemporani), am descoperit şi prozatorul. Deja eram într-o adorare cum numai puştanii se cuvine să aibă, întrucât scrierile sale, practic, refăceau în bună măsură, viaţa mea: şi eu mă duceam zilnic la capătul Colentinei cu tramvaiul 21, care întorcea la Ţevi Sudate, şi eu eram îndrăgostit, ce bucurie că se găsise cineva mai talentat decât mine să scrie despre toate astea! Iar fata pe care o curtam fusese, să te ţii coincidenţă, eleva lui Mircea, când acesta a fost repartizat ca profesor la ultima şcoală din Bucureşti, cea cu numărul 41.

Am făcut cunoştinţă peste mulţi ani, pe când Mircea Cărtărescu era publicistul pe care l-am aşteptat, aşa cum fusese poetul şi romancierul pe care îi aşteptasem. Articolele sale, de la “Baroane!”, adresat unuia care se credea stăpânul României, până la comentariul despre cel cu costumul gol – “te uiţi prin gaura gulerului: nimeni” –, altul care se vrea stăpânul ţării!, fi-vor cinstite de generaţiile viitoare de jurnalişti, când presa va exista din nou în România. Nu mă lamentez, dar a ignora faptul că jurnalismul românesc e ţeapăn şi cu mâinile pe piept e dovadă de prostie demnă de caraliii care au mutat mortul pe Academiei, neştiind cum se scria numele străzii pe care găsiseră „subiectul” procesului verbal.

Am citit tot ce a am putut din ce a scris Mircea, de la “Visul chimeric” până la trilogia “Orbitor”, şi cred că e cel mai însemnat scriitor român al mileniului.

Îi păstrez mereu la îndemână una dintre numeroasele ediţii ale “Nostalgiei”, cea scoasă de Humanitas şi distribuită cu Gazeta Sporturilor. Are formatul acela neobişnuit, de a fi răsfoit pe verticală, precum micile calendare de perete dinainte de 1989, care aveau pe faţă data, iar pe verso, glume sau sfaturi despre petele scoase cu zeamă de lămâie. Conceptul acesta de carte vine din Ţările de Jos şi se cheamă dwarsligger, ceea ce, în olandeză, desemnează pe cineva încăpăţânat, un Gică-contra. E foarte practic volumul, aşa pot să-l car după mine pe Cărtărescu oriunde mă duc, în plus e şi tipărit, nu-i moare bateria, ca la Kindle, când mi-e lumea mai dragă în metrou.

Dar pentru că v-am promis în titlu că explic de ce iubesc scrierile lui Mircea, iată, v-o spun pe şleau: pentru că mi-au influenţat viaţa. De la ”Levantul”, epopeea intertextualistă care mi-a răsturnat ideile despre literatură aşa cum aveau s-o facă piesele lui Andrei Şerban în raport cu teatrul, până la următoarele porunci:

SĂ NU RÂDEM DE LUMPĂ

SĂ NU CHINUIM ANIMALELE

SĂ NU NECĂJIM FETELE

SĂ NU JUCĂM VRĂJITROACA

 Mă puteți urmări și pe pagina de Facebook horiaghibutiu.ro

DISTRIBUIȚI

2 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

20 − seven =