„100 de români care mă inspiră” e un proiect personal, care marchează Centenarul Unirii. N-are nimic festivist în sine și nu e asociat niciunei celebrări a statului sau vreunei campanii – e, pur și simplu, alegerea mea de a prezenta oameni speciali din țara în care, ei bine, am ales să trăiesc.
Veți găsi în această rubrică, zilnic, până pe 1 decembrie 2018, niște oameni care mă inspiră și cărora le-am pus același set de întrebări. La final, acest mozaic uman va recompune, într-un fel, și țara care mă reprezintă.

Mircea Vasilescu predă la Litere, cea mai frumoasă facultate din lume (mă rog, asta e ceea ce cred eu de 30 de ani încoace), și a condus revista mea preferată, „Dilema”. Găsesc că sunt suficiente motive de inspirație la acest profesor universitar, eseist și publicist de anvergură europeană, care, în treacăt fie spus, e și o persoană deosebit de agreabilă. Așa cum i-am spus ultima oară când ne-am revăzut, mi-e imposibil să uit intervențiile sale pline de miez din vremea în care participam la ședințele abracadabrante al Board-ului editorial de la un gigant media de la noi. Dar asta se întâmpla în 2011, acum trăim vremuri și mai interesante, suntem în „două mii optusprăzece”, vorba „ievaluatorului” de la Justiție…

Ce i-ai spune despre tine cuiva care nu te cunoaște?
Că ar fi interesant să încerce să mă cunoască. Să nu plece urechea la prejudecăți, stereotipii, etichete etc. Și reciproc: și eu aș încerca să-l cunosc pe acel „cineva”. Mi se pare fascinant acest exercițiu de a-i cunoaște pe oamenii din jur. Căci viața e scurtă, trebuie să ne străduim să ne cunoaștem unii pe alții, cât putem și cât ni se îngăduie…

Care este persoana cea mai apropiată de tine?
Fiul meu, Andrei, cu care mă înțeleg foarte bine. Și, mai ales, mă înțelege foarte bine și are răbdare cu mine. Ceea ce nu e întotdeauna ușor…

Cine ți-a făcut cel mai mare bine? Dar tu cui i-ai făcut cel mai mare bine?
Profesorul meu Paul Cornea – cu care mi-am făcut lucrarea de licență și teza de doctorat – m-a învățat să gândesc și mi-a dat o traiectorie profesională. Dl Andrei Pleșu, fondatorul Dilemei, m-a făcut să mă simt bine și împlinit cât am fost redactor-șef la revista pe care a înființat-o și căreia i-a dat un rost. Părinții mei mi-au făcut un mare bine lăsîndu-mă să fac ce vreau și cum vreau, cu deplină încredere, dându-mi sfaturi înțelepte fără să-mi impună ceva anume, „ghidându-mă” discret și empatic pe drumul vieții. Nu știu dacă am făcut un mare bine cuiva, să spună alții. Eu m-am străduit, cât am putut, să fac câte un bine mic cui avea nevoie, de câte ori am avut ocazia. Și, înaintînd în vârstă, îmi dau seama că un bine „mic”, la momentul oportun, poate fi salvator, în felul lui. Și încerc să-mi ghidez viața după asta: fă un bine mic (o vorbă, un zîmbet, un gest minor, orice) de cîte ori ai ocazia; s-ar putea să fie mare, enorm, esențial pentru seamănul căruia i l-ai făcut. Mi-a scris de curînd un fost student că întîlnirea cu mine „i-a schimbat viața” și îmi mulțumește. Și m-a tulburat mesajul: nu făcusem decât să-i explic una și alta, să-i pun în valoare calitățile pe care le avea oricum, și fără mine…

Dacă ar fi să alegi un episod din viața ta de până acum pe care să-l povestești nepoților la bătrânețe, care ar fi?
O să le povestesc că 29 de ani am trăit într-o societate închisă, dictatorială, lipsită de libertăți elementare, iar după aceea am descoperit ce înseamnă libertatea: am călătorit destul de mult, m-am întâlnit cu oameni de toate națiile și m-am înțeles bine cu ei, am văzut frumuseți la care nici cu gîndul nu gîndeam în primii mei 29 de ani, așa că le-aș povesti nepoților despre toate astea și i-aș sfătui să iubească libertatea. E cea mai importantă, de la ea pleacă totul. Așa că „episodul din viața mea” ăsta e: cum am descoperit (cam târzior) ce înseamnă libertatea. Eu nu m-am născut (în 1960) liber, am învățat mai târziu, din mers, cum am putut. Bucurați-vă că vă nașteți liberi, dragi nepoți.

Un moment în care ai simțit că s-a prăbușit lumea peste tine și cum l-ai depășit?
În 1990, am crezut că, după ce ne-am cucerit libertatea, o să ajung la pensie într-o societate (cât de cât) normală și așezată. Se apropie pensia și văd cum normalitatea la care visam tot departe e. Așa că, de la o vreme, simt cum se prăbușește lumea peste mine în fiecare zi.

Despre ce moment din istoria României i-ai povesti unui străin și de ce?
I-aș povesti despre Unirea din 1918, explicîndu-i caracteristicile fiecăreia dintre provinciile istorice. Ca să înțeleagă un lucru pe care, cred, nici noi nu-l apreciem cum se cuvine: ce diversitate etnică, lingvistică și culturală a adus la un loc Unirea. Căci, dacă renunțăm la stereotipii, clișee și retorică naționalistă, putem reflecta senin la frumusețea diferențelor dintre, să zicem, tușele orientale ale Dobrogei și vigoarea central-europeană a Banatului. Nici o țară europeană nu are așa ceva la un loc.

În ce loc din România ți-ai petrece un weekend cu persoana cea mai dragă?
În Munții Măcinului, unde n-am fost niciodată. Dar acum, că m-ai întrebat, îmi propun serios să mă duc.

Ultima dată când te-ai simțit bine că ești român.
Cînd am citit „Solenoid”-ul lui Cărtărescu. Mă rog, mă simt bine de câte ori am de-a face cu o performanță culturală sau intelectuală a unuia dintre „ai noștri”.

Ultima dată când te-ai simțit stânjenit că ești român.
Acum o jumătate oră, văzându-l într-o conferință de presă pe ministrul Justiției, Tudorel Toader, și gândindu-mă că ne conduc niște oameni de o calitate foarte proastă. Trebuie să ducem cu noi stânjeneala asta zi de zi: trăim în Europa, într-o lume globală și deschisă, dar cei care dețin puterea sunt un amestec de meschinărie, prostie și ticăloșie, fără nici o legătură cu valorile umane adevărate.

De ce trăiești în România? Te-ai gândit vreodată serios să pleci?
M-am gândit în tinerețe, dar am ajuns la concluzia că nu e pentru mine. Acum regret, uneori, cînd mă apucă stânjeneala (v. mai sus). Trăiesc în România pentru că aici m-am născut și pentru că sunt curios „dacă se termină cu bine”.

Ce faci de 1 decembrie de obicei? Sau un 1 decembrie pe care nu-l poți uita.
Îmi pare rău că sunt dezamăgitor, dar nu fac ceva special. De cîteva ori, am lucrat, pe cînd eram la Dilema – că asta e, gazetele trebuie să apară la timp, iar pentru asta trebuie pregătite. Odată mi-a propus TVR să moderez o ditamai dezbaterea despre Ziua Națională, a durat vreo trei ore, cu mulți invitați, a fost interesant. Alteori, pur și simplu, m-am odihnit. Sunt de părere că nu e neapărat nevoie să fac ceva special de 1 decembrie; mai bine mă străduiesc să fac câte un lucru bun în fiecare dintre celelalte 364 de zile ale anului.

Foto: Adevărul.

 Mă puteți urmări și pe pagina de Facebook horiaghibutiu.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

4 − two =