„MyBach”, albumul postum al marelui compozitor Adrian Enescu, e o fuziune desăvârșită a sonorităților electronice, simfonice, jazz, rock sau world music

„MyBach” a fost lansat în martie 2017, la aproape șapte luni de la dispariția celui mai influent compozitor român al ultimelor decenii: Adrian Enescu, muzician de avangardă, pionier al muzicii electronice românești și compozitor de muzică de film nepereche.

Am avut plăcerea și onoarea de a-l cunoaște personal, l-am tutuit din start (avea un stil de adresare direct, fără „floricele”, tipic unui om dintr-o bucată), l-am descusut pe-ndelete, mi-a luminat înțelegerea muzicii românești și a marii muzici universale.

Pentru cei mai puțin familiarizați cu ultima perioadă muzicală a lui Adrian Enescu, se cuvin câteva precizări: albumul „MyBach” face parte din ceea ce maestrul numea „familia sonoră a lui Bach”, înrudit cu „Bach in showbiz”, proiectul la care a lucrat între 2013 și 2014 alături de Zoli Toth, și cu „The Bach Files”, spectacolul montat de Ducu Darie la Bulandra, regizor care a povestit cum s-a născut această idee: „Într-o bună dimineață primesc pe neașteptate vizita marelui meu prieten și compozitor Adrian Enescu, care-mi spune că a scris o muzică fusion inspirată de compozițiile lui Johann Sebastian Bach. Să ascult și să văd dacă mă inspiră pentru un spectacol. Rămân singur. Ascult. Ascult și sufăr un șoc. O muzică de o modernitate sfâșietoare, teme cunoscute ale lui Bach, dar și contrateme, subteme surprinzătoare scoase la lumină din măruntaiele complicatelor partituri ale geniului, impecabil interpretate live de Zoli TOTH Project. O lume când tristă, când explodând de bucurie și ironie, plină de viață. M-am gândit instantaneu că această muzică cinematografică poate da naștere unui “film noir” ce poate face legătura între trecutul baroc și viitorul nostru imediat. M-am gândit să fac o imensă bandă desenată, combinând actori în carne și oase, desene și muzica live. Așa s-a născut The Bach Files, în care un detectiv particular caută într-o metropolă uitată, plină de fum și de smog, creuzet al tuturor lumilor și posibilităților, o descendentă a marelui compozitor, un suflet pierdut…”.

Altădată, Adrian Enescu s-a justificat în stilul său inconfundabil pentru opțiunea sa de a se apropia de cantatele, oratoriile și sonatele lui Johan Sebastian Bach: „e prietenul meu!”. De fapt, îl reorchestrase Adrian pe Johan Sebastian? Maestrul mi-a răspuns fără să ezite: „Am făcut o chestie mult mai deşteaptă. Aş putea să spun că e muzica mea, am luat trei note din măsura 50 şi le-am dezvoltat, nu le ştie nimeni, însă respect prea mult geniul lui Bach ca să fac asta. De asta am şi spus că sunt variaţiuni pe Bach, fiindcă sunt greu de identificat de o ureche neantrenată. Am schimbat tempo-ul, stările, propunerea în sine a lui Bach. Am păstrat doar firma fixă, care, ce însemna în acest caz? Un cvartet, compus din doi oameni care cântă la marimbă, fiecare cu câte două baghete, vioară şi violoncel. Sunt nişte exerciţii de orchestraţie, de instrumentaţie… Sunt şapte piese unplugged şi mai sunt opt piese în care eu am făcut suportul electronic, peste care vin ei şi pigmentează nişte lucruri. E un proiect de care sunt foarte mândru, mi-l asum total…”.

„MyBach”, un elogiu cinematografiei

Cele 12 piese de pe albumul „MyBach” reprezintă, înainte de toate, o fuziune desăvârșită a sonorităților electronice, simfonice, jazz, rock sau world music. În același timp, e un album-omagiu la adresa filmelor. În duzina de piese referențiale și autoreferențiale, compozitorul care a interpretat minunata temă de dragoste din „Ciuleandra” – are peste 20 de titluri în filmografie –  ne avertizează încă din titlurile pieselor cheia de ascultare. Înainte de a mă referi la fiecare piesă, două mențiuni esențiale în ceea ce privește realizarea acestui album: piesele au fost mixate și masterizate de Cristian Lolea, cel pe care regretatul compozitor l-a caracterizat drept „un compozitor de muzică experimentală, contemporană, cu multe dibăcii tehnice, talent efectiv”; „MyBach” se bucură de participarea chitaristului de orgine română Radu Goldiș, „singurul muzician la care Adrian Enescu a apelat pentru MyBach”, după cum precizează muzicologul Alexandru Șipa.

  1. Aria. Mai bine de cinci minute de fusion spațial, simfonic, industrial sau tribal. Corul ne va aminti de proiectul Enigma, al celui care i-a fost prieten extrem de apropiat, Michael Crețu.
  2. 1989. Anul Revoluției Române, evocat printr-o juxtapunere a trei planuri. Secvențele de la pian, „Ave Maria” și o temă de generic al unui film polițist se îmbină fascinant.
  3. The Go-Between. Chitara lui Radu Goldiș, cu inflexiuni care ne amintesc de universul muzical al lui Mike Oldfield, dirijează acest „tribute” adus filmului „Mesagerul” de Joseph Losey, cu Julie Christie și Alan Bates. Voce: Angi Mihaela Tănase.
  4. Appolo. Sonorități africane cuprind ca într-o îmbrățișare o piesă în care solo-ul la sintetizator al lui Cristian Lolea și basul lui Radu Goldiș te vor urmări multă vreme.
  5. Scorpio. Sonorități orientale care califică această piesă de expresie world music în orice antologie Buddha Bar ce se respectă.
  6. Deserto Rosso. Altă trimitere la un mare cineast, de această dată Michelangelo Antonioni. Suntem călăuziți în deșertul roșu de un studiu ludic, de acorduri demne de Yann Thiersen și de corzile lui Radu Goldiș.
  7. Galaxy. Teme simfonice fac casă bună cu solo-ul stelar al lui Goldiș. precum și cu atingeri de clape hrănite parcă din „Oxygene”-ul lui Jean Michel Jarre.
  8. iMessage. Una dintre cele mai frumoase piese de pe album se bucură de prezența recitatoarei Adina Popescu, actriță cunoscută și soție a regretatului compozitor.
  9. Sun Dance. O călătorie muzicală ducându-ne cu gândul la „Somewhwere in Africa” de Manfred Mann’s Earth Band, doar că acolo aromele africane sunt altoite pe rock, aici, pe viori.
  10. Matrix. Fugi și ruperi de ritm omagiind filmul fraților Wachowski și subsumate unei teme care crește, crește, crește.
  11. BlowUp. O reverență muzicală făcută filmului regizat de Michelangelo Antonioni – cu siguranță, ar fi și pe gustul lui Herbie Hancock, omul care a ilustrat muzical „BlowUp”.
  12. Casablanca. Nu e „Play it again, Sam”, ci chitara tânguitoare și psihedelică a lui Goldiș.
  • Mă puteți găsi și pe pagina de Facebook a blogului.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

5 × 4 =