„100 de români care mă inspiră” e un proiect personal, care marchează Centenarul Unirii. N-are nimic festivist în sine și nu e asociat niciunei celebrări a statului sau vreunei campanii – e, pur și simplu, alegerea mea de a prezenta oameni speciali din țara în care, ei bine, am ales să trăiesc. 
Veți găsi în această rubrică, zilnic, până pe 1 decembrie 2018, niște oameni care mă inspiră și cărora le-am pus același set de întrebări. La final, acest mozaic uman va recompune, într-un fel, și țara care mă reprezintă.

Astrele mi-au zâmbit în ziua în care am întâlnit-o pe Neti Sandu, un om binecuvântat. Nu obișnuiește să acorde interviuri – cine nu și-ar dori un colțișor doar al său, când apare cu asemenea frecvență și de atâta vreme în spațiul public? – de aceea, îi sunt recunoscător că m-a primit.
Prieteni, irepetabila Neti Sandu!

Ce i-ai spune despre tine cuiva care nu te cunoaște?
Că mă ocup de astrologie, că este hobby-ul meu. E universul meu, e și refugiul, dar e și serviciul meu și contactul cu lumea reală. Este practic tot, pentru că din clipa în care ies pe ușă, sunt în direct tot timpul, de 23 de ani. Serviciul se prelungește în viața mea de zi cu zi și am învățat să trăiesc așa. Aș putea să-i spun că am învățat să trăiesc în acest fel, practicând un hobby, câștigând bani de la serviciu pe același hobby, să zic așa. Dar hobby-ul meu presupune foarte multă conștiinciozitate, îmi ocupă toată ziua, e o grijă permanentă și e un mod de a trăi și e felul meu de a mă prezenta în fața celorlalți. Cam astfel m-aș prezenta. Și apoi l-aș lăsa să descopere el.

Care este persoana cea mai apropiată de tine? 
Sunt mai multe, sunt atașată de familia mea. Am crescut cu ea. Sora mea și după aceea, fetele ei, cumnatul, normal, de la un anumit moment. Și atunci aș zice că cea mai apropiată este sora mea prin „tentaculele” ei care sunt nepoții, strănepoții, cumnatul și nepotul prin alianță. Și prietena mea, Cristina Vanea, cu care am început astrologia și e o legătură foarte puternică. Și cu Elena Lasconi sunt foarte bună prietenă. Și cu Andreea, și cu Lavinia. Sunt foarte multe persoane cu care reușesc să fiu foarte apropiată.

Cine ți-a făcut cel mai mare bine?
Pe linia profesională a fost o întâmplare care a venit de la Cristina Vanea. Am fost amândouă la o conferință de astrologie, de științe psihotronice îi spunea la momentul acela, prin ’93, și ea m-a convins să scriu ceva. Eram în al treilea an de învățat astrologie și Cristina a avut încredere să mă pună să fac o lucrare și să o prezint acolo. Eram la conferință și a venit cineva să ne ia un interviu. Întâi i-a propus ei, dar Cristina a spus: „Nu am timp. Dacă vreți, luați-o pe ea”. Adică pe mine. Și acela a fost momentul. A fost o placă turnantă. Altfel, sunt mulți oameni care au însemnat foarte mult în viața mea.

Dar tu cui i-ai făcut cel mai mare bine?
Nu știu. Am multe de oferit, dar aceasta nu înseamnă că sunt tot timpul bună. Uite, de exemplu, am o prietenă căreia i-am făcut un bine succesiv de-a lungul a 30 de ani. Și cred că la fel de mult cum i-am făcut surorii mele. De exemplu, aș fi putut să-i fac Cristinei, dar Cristina nu a avut nevoie. Am transferat genul de bine pe care l-am primit și l-am oferit acolo unde era nevoie.

Dacă ar fi să alegi un episod din viața ta de până acum pe care să-l povestești nepoților la bătrânețe, care ar fi?
Am două, de fapt. Unul este cum am predat pentru prima dată la școală și mi s-a părut nemaipomenit. De unde credeam că acolo se sfârșește facultatea și că n-o să pot să predau, am ajuns să trăiesc ceva extraordinar. Am predat gramatică. Mi-era foarte frică de întâlnirea cu copiii. Dar a fost o stare extraordinară. Un lucru pe care nu credeam că pot să-l fac, odată făcut, m-a transpus în altă stare. Am ajuns la alt nivel.
Al doilea, prima dată când am ajuns la revista „Salut”, la George Mihăiță, și după aceea la televiziune. Sunt lucruri care au însemnat foarte mult pentru mine.

Un moment în care ai simțit că s-a prăbușit lumea peste tine și cum l-ai depășit?
Au fost foarte multe. Cum le-am depășit? Cu suferință și cu boală…

Despre ce moment din istoria României i-ai povesti unui străin și de ce?
De toată perioada comunistă, pe care am încasat-o din greu. Pentru că am prins foarte mulți ani de comunism. M-au prins și la școală, și la serviciu, la facultate. La serviciu – rigiditatea și dualitatea. Să nu spui ce simți și să spui ce trebuie… Răspunsul era o minciună, mistificarea și trăitul tău în paralel și refugiul. Am învățat foarte bine să intru înăuntrul meu. Așa le spun nepoatelor mele: „Când nu vă descurcați, intrați înăuntru”. Și ele întreabă: „Dar cum vine asta?” Nu știu, o să găsiți drumul.

În ce loc din România ți-ai petrece un weekend cu persoana cea mai dragă?
Undeva unde n-am mai fost. Aș vrea să ajung în nord, vreau să ajung pe Transalpina, Transfăgărășan, că n-am ajuns. Îmi place peste tot. Dacă ar fi după mine aș lua maxi-taxi, ca să fie la îndemână. Și m-aș opri prima dată la Urziceni, apoi, weekendul următor aș coborî la stația următoare și tot așa, le-aș lua la rând să văd cum e. Și aș sta două ore. Vreau să simt. Așa cum am făcut la Paris. Toți îmi ziceau, „hai să urcăm în Tour Eiffel”. Nu, eu vreau să stau aici, să văd ce simt. „Nu, că trebuie să facem ceva”. Nu, nu trebuie. Eu să mă duc două ore în Urziceni, să stau acolo, să văd ce simt. Asta mi-ar plăcea.

Ultima dată când te-ai simțit bine că ești româncă.
Când călătoresc. Nu mi-a zis nimeni, ah, sunteți din România sau lucruri urâte. Ci pur și simplu s-au bucurat. Asta mi s-a întâmplat în avion sau când am ajuns în Turcia la un moment dat.

Ultima dată când te-ai simțit stânjenit că ești româncă. 
Nu m-a jignit nimeni. Sunt însă lucruri care mă deranjează constant. Mă deranjează că în cartierul meu după atâția ani nu e un fir de iarbă, betoane de nu ai cum să respiri, mă înec de atâta praf și mizerie și două stații mai încolo e parcul IOR cu toată chestia de pe mijlocul șoselei care e plină cu flori și cu iarbă, iar la mine mă înec pur și simplu. Ăsta e un motiv pe care-l spun mereu și nu se schimbă nimic.

De ce trăiești în România? Te-ai gândit vreodată serios să pleci?
Da, m-am gândit. Nu, nu aș vrea să plec nicăieri să trăiesc undeva. Aș vrea să mă duc să văd cum e, pentru că până în ’90 nu am putut călători. Și după aceea am călătorit. Mi-a plăcut foarte mult Spania și, plimbându-mă de la Barcelona spre Coasta lor de Azur, ca să zic așa, Costa Brava, vedeam străduțele, erau ca niște cărări de cap, bine pieptănate, albe și alea perfect trasate. Și mă gândeam, Doamne, ce frumos să stau aici să simt liniaritatea asta sau rețeaua asta care este atât de perfectă care sigur intră în tine cumva acolo. Mi-a plăcut și la Paris, dar m-am gândit că nu aș putea să mă mut acolo. Pentru că am observat, de-a lungul anilor, că aici sunt locuri în care îmi place să mă duc. O dată pe an simt nevoia să mă duc la Obor, pentru că pe acolo mă duceam când eram mai mici și nu erau mall-uri etc, o dată pe an simt nevoia să ajung pe Lipscani, pentru că acolo ne ducea mama să ne cumpere de îmbrăcat, să mă duc la Sinaia, la Predeal… Sunt niște locuri pe care dacă le revăd mă simt reconectată, reîncărcată și știu că e bine să trăiești și să mănânci și să te încarci din locul în care te-ai născut. Orice plecare e ca o dezrădăcinare și e ca o negare. E ca și cum ți-ai nega părinții. Nu vreau să exagerez. Nu aș fi avut niciodată curaj să mă duc și dintr-odată să mă acomodez la un alt gen de civilizație. M-aș duce experimental, dar nu cred că aș putea să trăiesc acolo, fără să mă întorc la un moment dat. Chiar cred că aș face depresie dacă ar trebui să trăiesc în altă parte. Pentru că trebuie să trăiești fără nimic, să nu ai prieteni, să-ți faci cu greu, să aștepți să fii acceptat când tu nu ești acceptat aici, așa pur și simplu. Dar sunt oameni care poate nu au nevoie de asta. Eu nu aș putea, însă. M-am gândit.

Ce faci de 1 decembrie de obicei? Sau un 1 decembrie pe care nu-l poți uita.
De obicei mă întâlnesc cu toți colegii cu care nu mă pot vedea. Pentru că suntem în ture diferite. Eu degeaba sunt cu Andreea Esca, pentru că nu apuc s-o văd. Și cu ceilalți colegi. Ne bucurăm pentru că e singura dată când poți să fii în același plan cu toți. Asta înseamnă pentru mine. Și încă un lucru: de fiecare dată de câte ori cântăm imnul, mie îmi vine să plâng. Și când filmăm, e foarte emoționant. Deși o facem în fiecare an, e foarte emoționant pentru mine.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

4 − three =